Tradarea este adevarul fardat pe intuneric, spunea Valeria Mahok; si mare dreptate avea. Mai trist este insa ca noua, oamenilor, ne plac la nebunie si fardul si intunericul; iar daca ar fi sa privim inapoi, cu totii ne dadeam in vant dupa jocul de-a v-ati ascunselea.
Stim sa ne oprim? Avem capacitatea de a distinge limita inainte de a o fi trecut si de a fi pierdut trenul de intoarcere?
Ma intreb adesea cati dintre noi au curajul sa lase trusa de machiaj neatinsa o zi intreaga, sa incerce sa faca fata vietii fara umbrele si creme de protectie. Cati dintre noi le permit celorlalti sa-i vada in toata imperfectiunea lor, cu toate neajunsurile sau purtand cel mai vechi tricou. Cati au curajul sa-si asume victoriile, succesul si fericirea fara teama de a-i frustra pe ratati.
Daca iubim, adevarul devine inposibil de verbalizat sau exteriorizat. Trebuie sa ramanem stoici, sa nu lasam pentru nicio secunda sa se intrevada sufletul nostru plin, emotia sau ceea ce noi numim SLABICIUNEA. Ne protejam de o eventuala deceptie sau de noi insine? De ironia faptului ca nu putem detine controlul absolut oricat ne-am stradui, ori de teama de a ne fi inselat? Cine ar putea sa invete sa traiasca si sa accepte ca a gresit si ca o va face de un milion de ori, doar nu un om.
Si atunci ne ramane tradarea, cea mai colorata dintre masti. Pe care o prindem cu un elastic subtire si transparent dupa urechi. Ne punem aceasta masca pentru ca ne este foarte frica sa distrugem imaginea pe care noi credem ca ne-am facut-o in fata celorlati. Dar defapt, imaginea acea nu are nicio legatura cu noi, ci cu ceea ce altcineva si-a dorit sa fim. Este continua proiectare de idealuri in cel din fata ta, eterna lipsa de curaj in a refuza sa iubesti un om care nu-ti place.
Iar tradarea..este de mii de ori mai usor de suportat decat adevarul. Pentru ca de fiecare data, cel condamnat va fi tradatorul, iar astfel ego-ul nostru ramane intact, ba mai mult, se poate mandri cu “experiente initiatice”.
Atunci cand o sa asteptati singuri, cu cina pregatita si demult racita, sau in pat, cu urechile ciulite la fiecare zgomot de pe scara, ori atunci cand veti simti priviri ezitante si raspunsuri evazive, parfum strain pe camasa si fastaceli adolescentine, aveti curajul de a cere sa auziti ca nu sunteti iubiti, doriti sau ca plictiseala a luat locul declaratiilor inflacarate, a euforiei si a noptilor care zboara prea repede. Nu preferati intreg tubul de fond de ten care manjeste tot ce este mai frumos in noi.
Avem darul vorbirii, si ne folosim de el in toate scopurile, mai putin in cel de a stabili o legatura, de a ne conecta eul nostru in toata usuratatea lui la eul celui care ne priveste in ochi si incearca sa ghiceasca.
Asumandu-ne riscul ca am putea pierde, (desi nu avem nimic de pierdut, decat viata insasi pe care oricum o pierdem la un moment dat) ca am putea parea slabi, penibili, patetici, nebuni sau stupizi, ar fi mult mai greu, dar mai frumos sa fim cruzi. Si sa spunem adevarul.
Leave a Reply