Ma trezesc la ora 6. Defapt ma trezeste Jason Mraz cu al sau “I am yours”. Cobor cu greu din pat, ajung la baie si ma sprijin cateva secunde de marginea chiuvetei. Am o stare de ameteala si de greata. In timp ce imi frec dintii cu periuta observ ca barbia imi tremura ca atunci cand eram copil si cineva ma certa. Imi dau cu apa rece rece pe fata in speranta ca as putea spala si tristetea.

Afara din bloc. Gri. Atat de mult gri ca ma dor ochii. O pata de roz se contureaza in Elle pe care mi-o cumpar de la chiosc.

Strivita de oameni care se uita oribil unii la altii si care par a fi storsi de orice sentiment bun tin aproape lipita de frunte revista. Bucurenci si Tom Wilson imi aduc un zambet pe buze. Ca in fiecare luna. 

In cele 10 minute de la Romana pana la scoala in Icoanei incerc sa privesc numai in sus, sa ma concentrez asupra lucrurilor pe care le am de facut si sa respir adanc. Cat pot eu de adanc. Dar cand ajung la coltul strazii, respiratia mi se opreste. Simt goluri in stomac si capul imi vajaie.

Patru ani din viata mea de-a lungul carora aproape in fiecare dimineata (exceptand sambetele, duminicile si vacantele) am avut aceleasi senzatii, aclasi sentiment de neputinta de frustrare si de durere. Durere ca sunt fortata sa petrec 8 ore intr-un loc in care timpul nu trece. Sta amortit pe loc si daca privesc pe geam, acolo totul se deruleaza cu alta viteza, mult mai mare.

Durere ca oamenii din jurul meu sunt atat de indiferenti, reci, speriati, lipsiti de vlaga si urati. Nu doar profesorii care si-au transferat meseria din incinta scolii in cea a apartamentelor lor unde aduna cat mai multi elevi pentru ca apoi sa ceara marire de salariu. Ci si elevii, tinerii, generatia noua si plina de energie, cu o minte deschisa si care se bucura de democratie. Cei care nu incearca nici macar pentru o secunda sa fie diferiti, sa ridice un gunoi de pe jos sau sa militeze pentru propriile drepturi.

Uniformizare! Cuvantul preferat, atat de prima categorie cat si de cea de-a doua. Sa nu care cumva sa depasesti linia caietului in incercarea de a desena bastonasul perfect, sa nu intrebi acolo unde nu intelegi, sa nu ai o parere diferita fata de cea a lui Maiorescu, Calinescu sau alt -escu, sa nu incerci sa gandesti cu propria minte, sa interpretezi o poezie chiar daca ai aproape 19 ani si termini un liceu cu profil filologic. Orice s-ar intampla, ramai in banca ta, randul de la geam, si vegeteaza. Simte cum tot avantul din tine se evapora, cum ideile si energia iti ies pe nas si pe urechi.

Dar nu care cumva sa te miri atunci cand la ora 15, ajuns acasa,esti mort de oboseala desi nu ai facut NIMIC toata ziua. Plictiseala a avut grija sa-ti rapeasca toate resursele. 

Sa zaci in banca citind Elle si numarand zilele din calendar? Sa iti vina sa vomiti in fiecare dimineata? Sa incerci sa dai o alta interpretare simbolului lunii decat acelasi vesnic rasuflat “cadru oniric” din toate poeziile studiate? Sa fii dat afara de la ora de literatura universala pentru ca lecturai Hesse pe genunchi in loc sa acorzi atentie aberatiilor indrugate de o profesoara care nu a citit nimic inafara de prefetele unor carti de duzina? Sa nu fii incurajat NICIODATA sa gandesti?

Raspunsul este DA! Asa este la scoala. Asa suntem educati. Iar cand vine clasa a 12-a si toti tinerii sunt intrebati ce vor sa faca mai departe, mare e consternarea domnilor profesori ca “copiii astia habar nu au ce vor de la viata”!

Pai cum ar putea sa aiba habar, cand nu li s-a oferit nicio perspectiva?!  Cand nu sunt educati, antrenati, pregatiti, instruiti sa iasa in lume, sa descopere, sa caute, sa incerce. 

Singurul lucru care conteaza este sa ia BACUL. Marele bac, de o inutilitate inimaginabila, fara de care culmea, nu poti face aprope nimic, cu care, culmea, esti somer.

Pentru nicio secunda insa nimeni nu se gandeste sa adopte un sistem cinstit, corect si normal de admitere in facultati. Ca la noi oricine intra si termina facultatea este deja o lege. 

” ‘Na prof’soaraaaaaaaa, io n-am chef sa ma enervez din cauza la prostii astia da baieti, claaaaar???” este replica pe care o aud de cateva ori pe saptaman de la o viitoare studenta, probabil la ASE, ca normal, daca termini ASE, faci afaceri, bani, succes, si te-ai scos.

Dar cu restul? Cu restul ce se intampla? Cu cei care isi doresc putin mai mult. Se abrutizeaza langa majoritate? Se refugiaza in ignoranta? Renunta? Isi vad de drumul lor?

Sau pur si simplu taie cate o zi din calendar pana in momentul in care vor putea lipi un post-it la avizierul cu lucruri pierdute…”pierdut patru ani in acest liceu”.

Tagged: on Tuesday, February 24, 2009 · 3 Comments »