De multe ori mi s-a intamplat sa aud oameni vorbind despre copii ca despre niste creaturi oribile, jurand ca nu vor avea niciodata unii si infiorandu-se numai la auzul unor cuvinte precum: carut, biberon, scutec, gradinita, scoala, personalitate, responsabilitate, grija, daruire si lista poate continua.
Chiar eu glumeam intr-un timp spunand ca in viata trebuie sa alegi intre copii si pantofi.
Intre timp mi-am dat seama ca nu oricine este facut pentru a-i avea, ca deasemenea nu trebuie facuti doar pentru a ajuta la perpetuarea speciei ori, in cazul femeilor, pentru a-si indeplini menirea, pentru a nu se simti frustrate la botezuri, pentru a tine barbati langa ele sau, si mai ingrozitor, pentru a avea cine sa le aduca si lor un pahar de apa la batranete.
Facutul copiilor nu ar trebui sa fie un act de narcisism, adesea remarcat inca de la primele minute de viata ale acestora: “nu-i asa ca are ochii lui taica-su si gura mamei, vaaai dar ce seamana cu tine draga, e leit.” Facutul copiilor nu ar trebui sa fie un accident. Un blestem. O corvoada.
Am avut sansa de a sta printre copii, de a-i observa, de a incerca sa ma apropii de ei si sa patrund cat de putin in lumea lor. Ceea ce uita oamenii cel mai adesea, este ca si ei au fost copii candva. La fel de naivi, liberi, generosi, ingaduitori. Unii mai putin, altii mai mult. Nu toti sunt la fel. Este un mit ca toti copii sunt frumosi, destepti sau simpatici. Sunt foarte diferiti, ceea ce este extraordinar. Trebuie doar sa-i accepti, asa cum si ei la randul lor o fac cu adultii. Sa privesti dincolo de prostiile inevitabile pe care le fac, de responsabilitatea uriasa care cade pe umerii unui parinte, de privarile pe care le aduc odata cu venirea lor pe lume.
Poate ca iti rapesc libertatea de face tot ce vrei exact in momentul in care vrei, dar iti dau in schimb inzecit.
Nu trebuie sa astepti lucruri de la ei, sa iti pui sperantele si idealurile in copii. Sa le impui sa faca ceea ce crezi tu ca este mai bine pentru ei sau sa incerci sa proiectezi prin intermediul lor ceea ce nu ai realizat, esecurile si lipsurile tale. Este total gresit, in viziunea mea, sa consideri un copil, o “continuarea a parintelui”. Acesta este o entitate separata si diferita, a carui personalitate trebuie incurajata sa se dezvolte independent de modelele parintesti.
Am vazut atatia parinti care nu stiu sa se poarte cu proprii lor copii si sunt uimiti atunci cand un strain reuseste sa stabileasca o conexiune, sa se apropie de copilul incapatanat, obraznic, urlator, etc. Nu poti sa-i ai, si seara cand ajungi acasa fie sa te prefaci ca nu exista, fie sa iti doresti sa dispara. Nu poti sa-ti petreci tot timpul alocat lor tipand, bruscandu-i, varsandu-ti nervii pe ei si transformandu-i in vinovati pentru problemele tale.
Stiu ca poate parea deloc pertinent din partea unei persoane de 19 ani sa vorbeasca cu atata usurinta despre un subiect care necesita mai multa experienta si o implicare activa. Dar eu am avut norocul de a creste frumos, sanatos si fara sa simt rasfrangandu-se asupra mea toate neajunsurile parintilor. Stiu deasemenea ca nu mi-as fi dorit sa fiu unul dintre acei copii care sunt inpinsi, bruscati, loviti in parcuri sau pe strazi, acei copii trimisi 30 de minute la televizor si culcati de la ora 8 seara pentru a nu-i mai avea prin preajma, copiii hraniti cu mancare de plastic si abandonati in mijlocul unei lumi pe care nu au capacitatea sa o inteleaga.
Este doar un alt dar pe care Dumnezeu ni l-a facut, sa dam viata, si multi dintre noi nu stim sa il apreciem, valorificam, sa fim recunoscatori pentru el si sa il privim cu bucurie.
Sunt femei private de aceasta minune. Sunt milioane de copii abandonati, carora li se rapeste aproape orice sansa. Daca tot ne nastem egali in drepturi, de ce nu ne-am naste cu totii din iubire, sau macar sa existe un zambet de fericire la nasterea fiecarui copil.
Leave a Reply