Cea mai mare problema a mea a inceput in ziua in care am realizat ca oamenii nu se indragostesc de alti oameni ci de dragoste. Apoi, m-am intristat si mai tare gandindu-ma ca nici nu iubesc oameni ci idealuri, idei, EI si ELE . Fie ca ne place sa recunoastem sau nu, suntem aproximativ la fel; avem acelasi nevoi, ne temem de aceleasi lucruri si pornim in viata (ori pentru ca asa am fost “setati”, ori din educatie) cu un fel de traseu prestabilit al vietii pe care urmeaza sa o traim.
In copilarie, fetele viseaza la Fat-Frumos pe un cal alb, iar baietii la o printesa frumoasa, gingasa si neaparat posesoarea unui par lung si blond. Nici atunci cand crestem lucrurile nu se schimba prea tare. Femeile continua sa viseze la un barbat bine facut, care sa aiba o masina cu multi cai putere, bani, timp si atentie pentru ele, sa fie sarmant si amuzant, dar si inteligent si responsabil, un viitor tata exemplar si eventual sa nu uite niciodata de toate aniversarile cuplului, ale ei, parintilor, matusilor, prietenilor si asa mai departe. Cu barbatii e ceva mai simplu: din cate am observat eu, majoritatea isi doresc o femeie tacuta, care sa nu aiba prea multe lucruri de spus, buna (nu neaparat frumoasa), gospodina si cat mai ravnita.
Am facut acest test si daca nu ma credeti, incercati si voi. Intrebati cat mai multi oameni daca au in minte imaginea partenerului/partenerei ideal/ideala, si in cateva minute, va garantez ca veti primi o descriere succinta.
O a treia constatare care ma intristeaza peste poate, si care deriva din cele mentionate mai sus, este ca oamenii au un comportament repetitiv in relatii. Folosesc aceleasi apelative, merg in aceleasi locuri, fac acelasi declaratii, spun acelasi poezii, aceleasi gesturi, cadouri, certuri, etc. Si atunci ma intreb, cum poti sa iubesti persoane diferite, dar la fel?
Pentru mine este o premiera absoluta sa ma fii indragostit si sa iubesc un om, ci nu un EL. Sa iubesc cum arata, cum gandeste, cum vorbeste, cum gesticuleaza, sa-i iubesc zambetul, corpul, felul in care se incrunta sau privirea. Sa ii pot vedea foarte clar defectele si lipsurile dar sa le inteleg si sa le accept fara a face vreun efort sau un sacrificiu in acest sens.
Sa pot, asa cum spune sora mea mai mica, sa-l tin de mana pe strada. Pentru ca, believe it or not, “love is all about holding hands”.
Si nu, nu i-am spus niciodata lucruri pe care le-am spus altora, nu l-am dus in acelasi parc pe aceeasi banca sau in acelasi oras, nu am facut aceleasi greseli, nu i-am spus ca vreau sa ma casatoresc cu el si sa avem 4 copii pe care i-as fi avut cu ceilalti, si nu il privesc la fel in niciun moment.
E foarte greu sa uiti o prima iubire, sau ma rog, o iubire mare, mai ales atunci cand s-a lasat cu o despartire dureroasa, lacrimi, blesteme si promisiuni facute tie insuti in oglinda ca nu te vei mai indragosti niciodata, bla, bla, bla. Nici macar nu trebuie sa uiti. Trebuie sa pastrezi amintiri frumoase, sa ierti greselile, sa nu ai regrete si sa pornesti mai departe cu sufletul impacat si golit de orice ramasite ale unui lucru care a fost. Iar daca ramasitele se incapataneaza sa ramana acolo, iar tu nu ai puterea sa le indepartezi, nu cauta sa construiesti alaturi de altcineva o poveste deja traita. Din pacate la capitolul povesti, lucrurile stau diferit fata de oameni: povestile sunt unice si irepetabile.
Bineinteles ca multi dintre voi se vor intreba, “bine, bine, dar cum stie ea ca si celeilalte tot ‘pisicuta mea pufoasa’ ii spuneam?” Poate ca nu stie, poate ca nu va afla niciodata, dar asta nu este un motiv pentru a continua sa o faceti. Decat sa retraiesti o relatie, mai bine te straduiesti sa nu ajungi in acest punct.
Acesta este motivul pentru care eu cred ca iubirile mari nu sunt multe. Sunt aproape sigura ca Romeo nu mergea in fata tuturor balcoanelor din Verona si striga “Oh Mary, Carol, Ann, June, Sophie…deny thy father and refuse thy name…”.
Poti sa inveti sa traiesti si sa accepti ramasitele celuilalt, poti sa le ignori sau chiar sa nu observi ca exista. Dar ce se intampla atunci cand le vezi, chiar mai clar decat vezi omul de langa tine? Te sperii si fugi? Te enervezi si te simti tradat? Nu-ti pasa? Sau incerci sa cladesti ceva nou, fara alinturi la indigo si cine romantice care urmeaza fix aceeasi schema?
Iar daca raspunsul pe care il primiti la intrebarea “De ce ma iubesti?” se incadreaza in categoria: “esti barbatul/femeia ideal/ideala, te-am asteptat toata viata, esti exact asa cum imi imaginam ca trebuie sa fii, mereu mi-am dorit pe cineva ca tine..and so on..”, va sfatuiesc sa va revizuiti intrebarea.
P.S Si pentru ca acest blog este despre schimbari, cred ca ar fi extraordinar (de dificil) sa iubim oameni, nu iubire.
P.SS Eu am reusit!
Leave a Reply