“Iti spun un secret la ureche, dar sa nu mai zici nimanui!” Toti ne chemam prietenul cel mai bun atunci cand eram copii, si feriti de privirile curioase ale celorlalti, rosteam pe un ton solemn aceasta fraza. Cu o mina grava, cel caruia ii era impartasit secretul, jura pe jucaria lui cea mai de pret ca nu va spune nimanui. Primul lucru pe care il facea insa dupa ce ii fusese incredintat secretul, era sa il imprastie in stanga si in dreapta, bineinteles, cu ajustarile personale.
Poate credeti ca odata deveniti adulti avem capacitatea de a pastra un secret, de a nu “scapa” nici macar cateva detalii minore. Eu cred ca lucrurile nu se schimba prea mult. Oamenii sunt suficient de impovarati de secretele lor, de problemele lor, au in general constiinta destul de incarcata pentru a mai putea “purta” si umbrele celorlalti. Si chiar daca facem eforturi pentru a nu divulga un secret care ne-a fost impartasit, mai devreme sau mai tarziu, cuvintele ne vor iesi din gura impleticindu-se, si amestecandu-se, iar noi ne vom simti pur si simplu usurati. Este in firea noastra, avem nevoie sa primim confirmari in permanenta, avem nevoie de ceilalti ca sa ne valideze alegerile, iar sentimentul de apartenenta ne ghideaza in relatiile pe care le stabilim cu oamenii.
Cu siguranta ca printre noi sunt o gramada de oameni care au parte de experiente sexuale absolut fabuloase cu persoane pe care prefera sa le fereasca de privirea celorlalti. Si asta se intampla din acelasi motiv: aprobarea si implicit acceptarea din partea prietenilor cantareste destul de mult atunci cand vine vorba de un om pentru care avem sentimente speciale (fie ele de orice fel) . Mai mult, atunci cand nu suntem foarte siguri de alegerea pe care am facut-o, cand undeva in sufletul nostru stim ca sexul cu gradinarul poate ca este extraordinar, dar asta nu schimba cu nimic faptul ca el este un gradinar, preferam sa ne muscam limba, sa ne rumegam in tacere mustrarile de constiinta si sa ne prefacem ca totul este perfect.
Pana intr-o zi, cand povara devine mult prea greu de suportat, si cautam in agenda de telefon numarul prietenului cu mintea cea mai deschisa, cel mai optimist, cel care nu judeca niciodata. Il invitam la o cafea si pe nerasuflate ii povestim despre gradinar sperand sa auzim numai cuvinte linistitoare si sa avem parte de toata intelegerea posibila. Acesta este putin socat, putin amuzat, putin incurcat si ne priveste in acelasi timp cu mila dar si cu ingaduinta. Ceea ce va spune nu are prea mai importanta, atata timp cat ne-am eliberat, atata timp cat nu s-a ridicat de la masa si a luat-o la fuga, sau atata timp cat nu a dat din cap ingandurat.
Totul este bine defapt, atata timp cat ceilalti ne ofera posibilitatea de a ne confrunta cu hibele lor, cu defectele lor, cu greselile pe care ei le comit. Chiar daca suferim alaturi de oamenii pe care ii iubim atunci cand acestia trec prin momente dificile sau se indeparteaza de la “calea cea dreapta”, avem nevoie de slabiciunea lor pentru a ne simti noi puternici, avem nevoie de alegerile lor neimspirate pentru ca ale noastre sa nu ne mai para atat de dezastruoase, si cel mai important, avem nevoie sa ne simtim normali. Oricat de mult ne-ar placea sa iesim din tipare, oricat de mult ne-am dori sa fim unici si originali, cel mai bine ne simtim atunci cand ne regasim in omul de langa noi, cand impartasim aceleasi neajunsuri si atunci cand ne incadram in peisaj, cand defectele noastre se integreaza in marea de defecte ale tuturor oamenilor, iar noi, nu suntem cu nimic mai rai, sau mai buni.
Asadar, nu are importanta cati dintre noi au secrete, mai devreme sau mai tarziu, noi le vom impartasi pe ale noastre si le vom primi in schimb pe ale celorlalti, caci in definitiv, traim intr-o lume in care nimic nu este gratis.