Nu trebuie sa ne referim strict la New York pentru ca aceasta intrebare sa fie valabila. Beneficiem de posibilitati infinte oriunde in lume si fiecare alege sa traga o linie acolo unde considera ca este necesar, la momentul potrivit, fara sa tina seama de ceea ce il inconjoara. Parerile sunt impartite si chiar daca unii sustin cu vehementa faptul ca omul nu este un “animal” monogam, pe de alta parte, se pare ca totusi omul este singura fiinta care s-ar incadra in aceasta categorie.
In definitiv, problema nu cred ca este daca suntem sau nu monogami ci daca suntem sau nu sinceri. Daca avem capacitatea de a alege si de a fi consecventi in alegerea facuta. Putem sa ne asumam responsabilitatile cu adevarat? Sau fugim cat putem de repede in momentul in care lucrurile se complica? Relatiile nu sunt deloc usor de avut si mai ales de intretinut. Majoritatea lor sunt disfunctionale, nu se bazeaza pe dorinte reale cat pe nevoi si pe temeri: frica de singuaratate, teama unui nou inceput, frica de a renunta la comoditate, de a iesi din zona de confort si de a accepta ca nimic nu vine de la sine, ca trebuie sa depui efort constant pentru a mentine un echilibru si o stare de bine.
Toti ne dorim sa fim fericiti, dar asteptam ca ceilalti sa ne ofere fericirea. Chiar daca in realitate de noi depinde sa avem o stare mentala buna, sa fim impacati cu noi insine si sa ne simtim cu adevarat bine, tindem sa cautam resursele in exterior neglijand interiorul. Vrem ca ceilalti sa ne faca sa zambim, sa ne aline durerea, sa ne consoleze, sa ne dea incredere in noi si sa ne ofere protectie. Dar odata ce am capatat toate acestea, ce se intampla? Ne debarasam de cei care ne-au incarcat bateriile si cautam in alta parte? Sau poate ca ne plictisim, avem suficienta putere si prezenta celui de langa noi devine inutila, chiar inoportuna in vietile noastre.
De multe ori m-am intrebat daca relatiile nu sunt un soi de medicament sortit sa umple un gol pe care nu avem capacitatea sa-l umplem singuri. Ne descotorosim cu multa usurinta de oameni atunci cand acestia nu ne mai hranesc orgoliul sau nu ne mai fac sa ne simtim superiori. Incapacitatea de a fi monogami nu vine oare din faptul ca oamenii din jurul nostru sunt doar niste resurse epuizabile? Desi avem de unde alege, niciodata nu suntem pe deplin multumiti, cautam mai mult, si mai mult si avem senzatia ca oricat am primi, nu este suficient. Bineinteles ca nu oferim atat de mult cat primim, si prin natura noastra egoista, prin instinctul nostru de auto conservare, impunem niste bariere. Cautam in permanenta ceva nou, vanam alte si alte oportunitati in detrimentul a ceea ce avem deja. Asa suntem construiti, ne dorim cu ardoare o casa, o masina, un inel, iar dupa ce reusim sa le obtinem, nu ni se mai par nici extraordinare, nici vitale, si ajung in scurt timp sa nu mai prezinte niciun fel de interes.
Este un paradox cum desi avem o nevoie disperata de ceilalti, ii putem face sa sufere cu atata usurinta, ii indepartam si nu ne asumam in totalitate angajamentul fata de ei pentru a ne putea lasa optiunile “deschise”. Dar nu-i asa, cu cat mai multe surse de aparenta fericire, cu atat mai bine, chiar daca uitam ca superficialitatea ne poate conduce spre drumul pierzaniei. Al pierderii esentialului.