Toate lucrurile bune si frumoase din viata mea au inceput si s-au terminat intr-o zi de vineri. M-au facut sa iubesc si sa urasc deopotriva aceasta zi. Dar atunci cand stau si trag linie, imi dau seama ca totusi, exact ca in povesti, iubirea invinge. Cineva mi-a spus candva, ca atunci cand se termina, nu raman decat amintirile frumoase , iar cele urate. dispar. Este ironic pentru ca atunci cand traim o poveste cu cineva, ne certam, suntem furiosi, ne confruntam zi de zi cu aceleasi neajunsuri si atunci avem tendinta de a evidentia tot ceea ce este negativ, de a aminti greselile din trecut si de a fi neiertatori. Dar atunci cand povestea se incheie, se face lumina, si cel putin pentru mine, nu mai raman acolo decat vacantele reusite, serile minunate, momentele amuzante, micile tabieturi si obisnuinte care se creeaza in interiorul oricarui cuplu, complicitatile, clipele care mi-au taiat rasuflarea, privirile, tandretea, planurile de viitor care nu se vor materializa niciodata, si o multime de nimicuri care imi faceau zilele mai luminoase.
Si asta este cred partea cea mai dificila. Durerea trece in timp, tristetea la fel, dorul se estompeaza. Dar a uita, pentru mine este imposibil. Intr-o oarecare masura nici nu imi doresc sa uit pentru ca asta ar insemna sa-mi neg trecutul, sa nu imi recunosc alegerile si sa ma ascund. Nu m-am antrenat niciodata astfel incat sa pot uita, sa pot sterge din sufletul meu oamenii ca si cum nu ar fi existat, nu m-am antrenat sa urasc pentru a fi eu mai linistita sau fericita. Si niciodata nu i-am inteles pe acei oameni care atunci cand pun capat unei relatii, isi fac liste intregi cu lucrurile pe care nu le suportau si pe care le-ar fi schimbat la celalalt, care isi spun ca merita ceva mai bun, care arunca in stanga si in dreapta cu rautati la adresa persoanei care pana mai ieri a impartit patul cu ei.
Atat partile bune cat si cele mai putin bune dintr-o relatie nu pot fi cunoscute si intelese de catre cei din jur, pentru ca o relatie inseamna doi oameni care isi ofera unul altuia anumite lucruri si care impart pana la urma o viata. Si daca te-ai obisnuit cu acea viata, bineinteles ca nu este deloc usor sa te desprinzi. Dar nu exista o alta cale. Nu am crezut niciodata in prietenii platonice provenite din relatii, nu am crezut in “pauze” si tot felul de alte clisee. Insa am crezut si voi crede intotdeauna in sinceritate si in puterea de a iti asuma alegerile si faptele. In puterea de a nu distruge ceva ce a existat pentru a putea depasi mai repede si mai usor momentele dificile, in puterea de a nu-l transforma pe celalalt in cel mai rau om de pe pamant pentru ca asta ar insemna sa uiti si sa negi tot ce a fost frumos, tot ce ai iubit si ce te-a tinut impreuna.
Relatiile creeaza o legatura si o poveste. Chiar daca legatura este rupta brutal, povestea ramane probabil pentru totdeauna. Evident ca lumea nu se termina odata cu o relatia, ca viata merge inainte si ca pana la urma este compusa mai mult din dezamagiri si din durere decat din momente fericite. Dar atunci, cu atat mai mult, prefer sa pastrez lucrurile bune, sa ma consider norocoasa pentru ca am trait o astfel de poveste, sa fiu recunoscatoare pentru ceea ce am primit, pentru ceea ce am invatat si sa ma bucur la gandul ca am avut ceva numai al meu si numai eu am trait acel ceva care pentru o perioada mi-a facut viata mai frumoasa si m-a facut sa dau tot ce aveam.
Pentru mine este greu sa accept pentru ca tot timpul mi-am dorit mai mult si mi-a placut sa fortez limitele (lucru care poate m-a adus aici), pentru altcineva este greu sa doarma singur in pat sau sa mearga singur la film. Fiecare traieste diferit un astfel de moment, insa cel mai enervant este cred ca ne-am dori ca odata cu finalul sa se termine si iubirea pe care o purtam in suflet. Eu mi-am dat seama ca asa ceva nu se poate, ca te poti trezi peste trei, cinci sau zece luni realizand ca iubirea este tot acolo, incapatanandu-se sa dispara. Mi-am dat seama ca imi fac bagajele si plec, dar nu las la schimb ceea ce simt. Iau totul cu mine si poate este greu sa tii atatea sentimente bune in tine, sa nu ai cui sa le oferi.
Te gandesti ca ai fi putut face mai mult, ca ai fi putut sa incerci mai tare, sa te straduiesti si sa fii tu cel mai tolerant si mai intelegator. Dar nu este asa. Suntem niste fiinte egoiste, incapabile de a oferi neconditionat dragostea noastra, asteptam in permanenta sa primim mai mult decat dam pentru a nu ne simti descoperiti si tradati. Asteptam ca celalalt sa vina sa-si ceara iertare, asteptam ca el sa ne faca o surpriza, asteptam ca el sa spuna primul “te iubesc”, asteptam ca el sa schimbe ceva atunci cand lucrurile nu mai merg, si in general asteptam sa fie altceva decat ceea ce este. Pentru ca oamenii sunt vesnic nemultumiti.
Imi trag nasul, nu prea vad bine ce scriu pentru ca sunt o plangacioasa, (ma gandesc la Carrie si Big si devin si mai plangacioasa) dar e mult mai usor si mai cinstit sa ma consolez, daca se poate spune asa, cu ceea ce a fost frumos decat sa ma arunc in bratele primului venit, asteptand sa-mi spuna ca merit ceva mai bun, ca nu am gresit cu nimic sau ca e vina lui. Pentru ca eu stiu ca nu este asa. Si dupa cum scriam mai sus, doar eu stiu cu adevarat cat de buna sau rea, cat de frumoasa, trista , imperfecta sau minunata este povestea aceasta. Pentru ca este a mea, pentru totdeauna.