In copilarie, dormeam cu capul sub plapuma in fiecare noapte. Aveam un somn extrem de agitat si foarte multe cosmaruri. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici acum. Atunci cand se face intuneric, nu ma mai simt in siguranta, iar noaptea are darul de a amplifica orice sentiment neplacut.
Azi noapte a fost o furtuna teribila care m-a trezit din amorteala in care zaceam. Tuna si fulgera iar mie imi era frica. M-am surprins incercand sa dorm cu genunchii lipiti de perete, pentru ca pana acum cateva zile dormeam intr-un pat care avea grija de genunchii mei. Ii lasa sa se sprijine de calorifer. Inainte sa imi fac curaj si sa ma bag in pat, am iesit din cada tremurand, desi era ingrozitor de cald si ma tot chinuiam sa agat prosopul. Dupa un timp am realizat ca in aceasta baie nu poate fi agatat, ci ca trebuie sa-l asez pe o bara. Si atunci m-am intrebat de ce ne este oare atat de usor sa ne obisnuim cu anumite lucruri, cu anumiti oameni, dar atat de dificil sa ne dezobisnuim.
Obisnuinta intr-o relatie este de cele mai multe ori privita ca un lucru negativ. Dar pentru mine nu este asa. Obisnuinta se creeaza atunci cand stabilesti o legatura cu cineva, cand lumea in care traieste te atrage ca un magnet si canile lui de ceai ti se par mai frumoase decat ale tale, patul mai primitor si ferestrele mai luminoase. Atat timp cat noi suntem cei care confera sens lucrurilor din jurul nostru, tot noi potentam si calitatile celuilalt. El este doar un om, bun si rau, ca toti oamenii, dar iubirea nu te orbeste, asa cum se spune, ci dimpotriva, iti deschide privirea si te calauzeste in asa fel incat sa ajungi acolo unde ceilalti nu pot. Sa patrunzi dincolo de infatisare, dincolo de comportamentul obisnuit, dincolo de furie, de rautate, de fericire. Iti permite sa ajungi pe un taram numit idealizare.
Idealizarea nu este buna! Ar zice oricare dintre noi. Dar totusi, cum ar arata lumea, oamenii din jurul nostru daca nu ne-am indragosti, nu i-am iubi si nu le-am deforma putin imaginea pentru a putea spune “e perfect”! Probabil ca am trai intr-o mare singuratate, incapabili sa trecem mai departe de o realitate imediata, de toate imperfectiunile si greselile care se aduna intr-un om. Luciditatea e vitala, iar eu am crezut asta cu tarie mereu. Dar uneori, cand nu gasesc raspunsuri, cand intunericul ma terorizeaza si nu pot sa-mi gasesc linistea, ma gandesc la faptul ca poate suntem prea radicali. Poate avem tendinta de a ruina totul singuri si de a face lucrurile pe dos; de a incerca sa fim lucizi atunci cand suntem indragostiti si ne izbim cu capul de toate lucrurile din jurul nostru, de a incerca sa ne eliberam atunci cand avem un milion de voci care vorbesc in acelasi timp, in mintea noastra.
Daca am fi capabili sa nu asteptam mereu mai mult, sa nu ne dorim tot timpul opusul a ceea ce avem intr-un anumit moment, sau daca eu as face toate astea, poate ca as reusi sa adorm mai usor si mi-as gasi locul in pat. In patul in care imi doresc sa fiu.