Timpul are valoarea pe care i-o conferim noi. Uneori zboara mult prea repede, cateodata ne terorizeaza si secundele parca refuza sa treaca. O secunda poate sa fie atat de scurta, sau sa dureze la nesfarsit. Sase luni sunt o nimica toata, sunt poate viata unui om, sunt doau treimi din timpul pe care un copil il petrece in pantecul mamei.
Poti sa te indragostesti de cineva intr-una sau un milion de secunde. Sa-l iubesti, iti poate lua o viata intreaga. Sa nu-l mai iubesti, timp.
Stii ca iubesti atunci cand te doare lipsa, cand te umple de bucurie prezenta, cand totul se scalda intr-o alta lumina si atunci cand contururile, dar si sensurile lucrurilor din jur sunt mult mai usor descifrabile. Pentru ca iubirea da nastere unui alt limbaj. Mai mult, banuiesc ca se poate sau nu, in functie de disponibilitatea fiecaruia de a da si de a primi. De ceea ce il impinge sa continue sau il opreste atunci candar putea merge mai departe.
Nu avem nicio certitudine. Doar cea a mortii si a trecutului, desi, de multe ori, fabricam un trecut aflat in concordanta cu ceea ce ne-am fi dorit sa se intample, cu idealurile si dorintele noastre nematerializate. Trecutul care ne insoteste trebuie sa fie suportabil, sa putem trai cu el, sa-l purtam in spate fara sa ne cocoseze. Cat despre control, aceasta este doar o iluzie menita sa ne salveze de la o crunta depresie. Nu detinem controlul asupra nimanui si a nimic, suntem doar noi, slabi si previzibili.
Dragostea continua sa fie motorul care invarte totul, chiar daca obiectul ei ti-a fost rapit. Chiar daca privirea lui nu se mai intersecteaza cu a ta, chiar daca mana lui nu se atinge de a ta, chiar daca parfumul se pierde si treptat ajungi sa nu-l mai simti, chiar daca durerea, dorul, tristetea, furia te coplesesc, si nimic nu se afla in fata ta pentru a le stavili, ea inca exista, independent de persoana spre care s-a indreptat. Dragostea nu moare odata cu usile trantite, cu tipetele si cu vorbele grele. Ea moare odata cu timpul. Timpul pierdut trantind usi, tipand si aruncand vorbe grele. Cu timpul pierdut dormind in loc sa-ti privesti iubitul cum doarme langa tine, timpul pierdut cu lucrurile inutile care te determina sa te trezesti in fiecare zi, dar care nu dau savoare vietii. Te poti dispensa de iubire, poti trai fara sa imparti patul cu cineva, dar bucuria de a imparti, fie patul, fie o bucata de ciocolata, fie un sarut, fie un tipat dispare intr-un loc de unde nu o mai poti recupera.
Am auzit de multe ori spunandu-se ca oamenii constientizeaza valoarea a ceea ce au avut, doar in mometul pierderii, adica atunci cand nu mai au. Eu cred ca acest lucru se intampla datorita inclinatiei noastre spre comparatie. Comparam in permanenta trecutul cu prezentul, oamenii din viata noastra, momentele traite, intensitatea trairii lor, sentimentele noastre si mai ales capacitatea celor din jur de a ne produce noua fericire. Aceasta idee atat de absurda dar in acelasi timp de care oamenii nu se pot desparti nicio secunda, ajunge de multe ori sa umbreasca gesturile celorlalti, sa vorbeasca mai tare decat faptele care au ca scop tocmai indeplinirea ei.
Cateva secunde sunt prea mult in acest moment, si am senzatia ca ma pierd printre ele, ca nu mai reusesc sa astern aici ceea ce simt cu adevarat.
Nu am aflat pana acum daca sunt multe sau putine 23 328 000 de secunde, pentru mine au trecut ca si cum ar fi fost una, si imi doresc sa adaug la nesfarsit zero-uri pentru a putea profita de fiecare. Sa nu uit.
Leave a Reply