“Once upon a time there was a young prince, who believed in all things but three. He did not believe in princesses, he did not believe in islands, he did not believe in God. His father, the king, told him that such things did not exist. As there were no princesses or islands in his father’s domaines, and no sign of God, the young prince believed his father.
But then, one day, the prince ran away from his palace. He came tot he next land. There, to his astonishment, from every coast he saw islands, and on these islands, strange and troubling creatures whom he dared not name. As he was searching for a boat, a man in full evening dress approached him along the shore.
‘Are those real islands?’ asked the young prince.
‘Of course they are real islands’, said the man in evening dress.
‘And those strange and troubling creatures?’
‘They are all genuine and authentic princesses.’
‘Then God also must exist!’ cried the prince.
‘I am God’, replied the man in full evening dress, with a bow.
The young pince returned home as quickly as he could.
‘So you are back’, said his father, the king.
‘I have seen islands, I have seen princesses, I have seen God’, said the prince reproachfully.
The king was unmoved.
‘Neither real islands, nor real princesses, nor real God exist.’
‘I saw them!’
‘Tell me how God was dressed.’
‘God was in full evening dress.’
‘Were the sleeves of his coat rolled back?’
The prince remembered that they had been. The king smiled.
‘That is the uniform of a magician. You have been deceived.’
At this, the prince returned to the next land, and went to the same shore, where once again he came upon the man in full evening dress.
‘My father, the king, told me who you are’, said the young prince indignantly. ‘You deceived me last time but not again. I know that those are not real islands and real princesses because you are a magician.’
The man on the shore smiled.
‘It is you who are deceived, my boy. In your father’s kingdom there are many islands and many princesses. But you are under your father’s spell. so you cannot see them.’
The prince returned pensively home. When he saw his father, he looked him in the eyes.
‘Father, is it true that you are not a real king, but only a magician?’
The king smiled, and rolled up his sleeves.
‘Yes, my son, I am only a magician.’
‘Then the man on the shore was God.’
‘The man on the shore was another magician.’
‘I must know the real truth, the truth beyond magic.’
‘There is no truth beyond magic’, said the king.
The prince was full of sadness.
He said, ‘ I will kill myself.’
The king by magic caused death to appear. Death stood in the door and beckoned to the prince. The prince shuddered. He remembered the beautiful but unreal islands and the unreal but beautiful princesses.
‘Very well’, he said. ‘I can bear it.’
‘You see, my son,’ said the king, ‘you too now begin to be a magician.’ ”
Recitind “Magicianul”, una dintre cartile care m-a incitat cel mai mult, am inteles in sfarsit de ce Nicholas o alege pe Julie cea blonda si exotica in locul lui Allison cea “simpla”. Julie este invaluita de mister, tese o poveste in jurul ei, precum o panza de paianjen. Nu se lasa descoperita ori sedusa. Iar el, este flatat de aceasta atentie care ii este acordata. Julie se transforma intr-un labirint, un puzzle care trebuie descifrat de catre Nicholas, eroul principal al propriei tragedii. Ea este cea de neatins, cea care fuge si nu se lasa privita sau inteleasa. O nimfa, o Lolita ademenitoare, inocenta si senzuala.
Pe cand Allison nu este atat de interesanta pentru simplul fapt ca il iubeste. Sinceritatea ei este vulgara, exista un soi de brutalitate in felul ei de a se oferi, de a-si darui sufletul. Ea nu se joaca, nu priveste cu genele fluturandu-i din spatele unui eventai ci cu ochii ei verzi si tristi in ai lui. In fata ei nu poate sa poarte o masca. Nu poate sa se ascunda, sa se prefaca sau sa o impresioneze. Allison il vede cu atata claritate, pentru ca isi doreste sa o faca. Nu este superficiala si nu se lasa magulita sau se indragosteste de o suprafata neteda, slefuita, imbunatatita si falsa. Ea are curajul sa-i iubeasca deopotriva demonii si umbrele, rautatea, cruzimea si usuratatea, lumina si frumusetea. Nu cunoaste un alt mod de a iubi pentru ca nu exista un altul. Iar el o uraste.
Iar unii dintre noi, ii uram pe cei care ne cunosc sufletul. Pe cei carora nu le e teama sa ne infrunte, sa ne raspunda sau celor capabili sa ne faca fata. Ne simtim atrasi mai mult de cei pe care ii putem domina, sau manipula inspre a “iubi” o imagine pe care noi am modelat-o dupa bunul plac. Dar ca in multe alte aspecte ale vietii, pierdem esenta. Si nu ma refer la vreun adevar absolut, pentru ca asa ceva nu ne este dat sa cunoastem, ci la ceva mult mai simplu, mai uman si mai greu de acceptat: curajul de a ne dezbraca de armura, de a distruge zidul pe care l-am ridicat in jurul nostru, si de a ne arata goi si vulnerabili. Curajul de a risca sa fim dezamagiti, tradati si sa suferim. Ironia este ca aceste “infrangeri” ne sunt oricum sortite, nu traim feriti de ele pentru ca ne-am transforma in monstri. Dar teama de a rosti cu glas tare ca suntem doar oameni, cu nevoi, cu dorinta de a fi intelesi, iubiti si de a nu fi judecati ne paralizeaza. Si atunci alegem sa detinem controlul asupra ceva ce nu ne apartine. Ne iluzionam ca suntem cei care constriuesc regulile, iau deciziile si impun limite. Poate ca intr-o anumita masura ne protejam de suferinta, nu ne atasam si ne pastram rezerve. Dar care este pretul platit? Stricam un echilibru, o stare naturala a omului, un dat care se afla inscris in noi si pe care Dumnezeu l-a “imprimat” in fiinta umana. Distrugem singurul lucru cu adevarat maret si frumos pe care il putem indeplini in scurtul timp ce a fost harazit existentei noastre pe acest pamant: a il iubi pe cel de langa noi, cu totul.
Fiecare dintre noi iubeste si este iubit. Ar fi minunat daca aceste actiuni s-ar produce simultan si nu am mai lasa oameni sa ne iubeasca, tinandu-i la usa, sau sa iubim oameni carora sa le fie teama sa o deschida.
Celor mai multi dintre noi ne e frica de singuratate. Mie mi-a fost mereu frica de alte lucruri: intuneric, moarte, oameni rai care vor sa ma atace pe strada, de serpi, rechini si crocodili. Dar aseara, ceva s-a schimbat.
Stateam pe canapea si ma uitam la un film, si dintr-o data, am inceput sa plang pe sub ochelari. Nu ca nu as plange aproape de fiecare data cand ma uit la filme, insa era altceva care mi-a declansat raurile de lacrimi. Am avut acel sentimet de matusa. Matusa cea batrana si nesuferita pe care din cand in cand o mai viziteaza un nepot milostiv, dar pe care nu o suna nimeni, niciodata. M-am ridicat, am inceput sa ma plimb prin casa si m-am oprit in dreptul unui geam. Cum e posibil, ma intrebam, ca intr-un oras ca Londra, unde traiesc milioane de oameni, sa te simti singur.
Si atunci am realizat ceva. Singuratatea exista undeva in noi. Iar incercarile noastre de a o alunga rezulta in activitati pe care le intreprindem, oameni in prezenta carora ne petrecem timpul, de multe ori fara a ne simti imbogatiti cu ceva. De cate ori nu vi s-a intamplat sa fiti la o petrecere, un eveniment, sau pur si simplu inconjurati de prieteni si cu toate acestea sa va incerce un sentiment de disconfort. Poate in acel moment nu stiati ca este singuratate, pentru ca pare absurd sa te simti singur atunci cand te afli incojurat de oameni, dar nu o puteati alunga. Si asta pentru ca ea, singuratatea, este de nealungat.
O carte pe care am citit-o acum cativa ani, se termina intr-un mod pe care la momentul respectiv l-am perceput ca fiind foarte abrupt si crud: “Omul, nu numai ca moare de viu, dar moare singur.” Gandindu-ma in timp la aceasta fraza, mi-am dat seama ca este adevarat. Si nu spun “din pacate”, este adevarat pentru ca face parte din viata si din felul in care noi am fost creati. Poate ca defapt singuratatea este doar o stare a mintii noatre, un ceva pe care noi il fabricam asa cum ne fabricam o multime de alte ganduri sau temeri. Sau poate ca momentele in care ne simtitm singuri, sunt putinele clipe de luciditate, in care ne intalnim cu noi insine, iar acest lucru ne sperie prea tare si atunci preferam sa-l numim singuratate.
Am intalnit multi oameni care prefera, sau nici nu concep sa nu fie in permanenta inconjurati de alti oameni. Se imprietenesc cu toata lumea, ies in grupuri si merg la toate petrecerile la care sunt invitati, chiar si la cele la care nu sunt pe lista. Eu nu am fost niciodata unul dintre ei. Am preferat sa citesc o carte, scriu, visez, si niciodata nu am avut o problema cu a merge la film singura. Si cu toate astea, exista momente, ca cel de aseara, in care ceva lipseste. Iar eu cred ca am gasit raspunsul, cel putin in ceea ce ma priveste. Desi suntem fiinte egoiste, care in cea mai mare parte a timpului ne urmarim interesele proprii si ne ingrijim mai intai de fericirea noastra, apoi de cea a celorlalti, paradoxal, am fost inzestrati cu aceasta capacitate de a oferi, de a impartasi lucruri sau sentimente cu oamenii din jur. Si cred ca momentele de singuratate, sunt defapt momente in care adevarul ne loveste in fata: viata noastra pe pamant este scurta, timpul nu ne iarta, si atunci la ce bun sa privesti un curcubeu fara a putea sa il arati si altcuiva.
In fiecare zi am ocazia sa ma bucur de cate un lucru frumos, sa ma minunez in fata vietii si nu rezist sa nu impart aceasta bucurie cu macar un om. Astazi, ploua cu soare.
Iar atunci cand i-am spus mamei mele ca m-am simtit singura, mi-a raspuns: “nu esti singura, esti doar departe.” Poate ca asta se intampla atunci cand singuratatea ne incearca, ne indepartam de ceilalti, si de noi.
Nu cred in cartile care ofera retete pentru gasirea fericirii, obtinerea succesului sau a siluetei perfecte. Insa exista si exceptii. Una dintre ele fiind “Salvarea relatiilor“, scrisa de Phil C. McGraw. La inceput, am fost sceptica, asa cum sunt in privinta tuturor acestor “manuale” de autoeducare, dar am descoperit in paginile acestei carti cel putin doua, trei lucruri interesante. De aceea am hotarat sa redau un rezumat al capitolul meu preferat, intitulat “Spulberarea Miturilor“.
“Asortat” la aceasta carte, recomand Closer, unul dintre filmele mele preferate si “Cui i-e frica de Virginia Woolf“, pisea care sper ca se mai joaca la Teatrul Act si pe care eu am vazut-o de cinci ori.
” Mitul nr 1: O relatie extraordinara se bazeaza pe o comunicare mentala extraordinara.
Nu veti vedea niciodata lumea prin ochii partenerului. Rareori veti intelege si aprecia cum si de ce vede partenerul vostru lumea in felul lui. Motivul este ca sunteti foarte diferiti. Sunteti diferiti din punct de vedere genetic, fiziologic, psihologic si istoric.
Mitul nr 2: O relatie extraordinara se bazeaza pe un romantism extraordinar.
Desi suna ciudat, adevarul este acesta: a fi indragostit nu inseamna a te indragosti. Nimic nu se compara cu fiorul flirtului, curtea asidua, cu sentimentul ca ai descoperit pe cineva care-ti poate oferi o alternativa la tot ceea ce iti lipseste in viata. Crezi ca zilele de singuratate s-au sfarsit pentru totdeauna. Esti convins ca ai gasit persoana cu care poti vorbi o noapte intreaga despre tot ce iti trece prin minte. Mitul in care cred mult prea multi oameni este ca emotia extatica pe care o simti atunci cand te indragostesti de cineva inseamna dragoste adevarata. Acesta este numai primul stadiu al dragostei si este omeneste imposibil sa ramai in acel stadiu. Solutia nu este sa-ti spui ca nu mai esti indragostit ca la inceput. Solutia nu este sa iei totul de la capat cu o alta persoana, sarind de la un extaz emotional la un altul. Solutia este sa invatati sa treceti la urmatoarele stadii ale iubirii.
Mitul nr 3: O relatie extraordinara necesita o capacitate extraordinara de a rezolva confilctele.
Indiferent de problema, vor fi intoteauna anumite lucruri fundamentale asupra carora nu veti fi de acord. Nu le veti rezolva, pentru ca nu pot fi rezolvate fara ca unul dintre voi sa-si sacrifice adevaratele convingeri sau sa se indeparteze de esenta constiintei sale. Cuplurile “sanatoase” sunt de acord sa nu fie de acord. Nu interpreteaza nimic la modul personal, nici nu recurg la insulte sau contraatacuri fiindca se simt frustrati. Partenerii realisti ajung la ceea ce psihologii numesc “inchidere emotionala”. Nu pun capat problemei, dar pun capat emotiilor. Isi permit sa nu fie de acord fara a declara ca unul dintre ei are dreptate si celalalt greseste. Astfel se relaxeaza si isi traiesc viata mai departe. Decid sa se reconecteze la nivelul sentimentelor, in loc sa se deconecteze la nivelul unei probleme.
Mitul nr 4: O relatie extraordinara se bazeaza pe interese comune, care ii leaga pe cei doi parteneri pentru totdeauna.
Nu conteaza ceea ce faci, ci cum faci. Daca efortul de a va angaja in activitai comune produce stres, tensiune si conflicte, atunci nu-l faceti. Faceti impreuna o serie de lucruri importante la care nici nu va ganditi: traiti impreuna, dormiti impreuna, mancati impreuna. Poate ca mergeti si la biserica impreuna, va petreceti vacantele impreuna etc. Daca nu vreti sa mergeti impreuna la un curs de olarit, nu o faceti. Important este sa nu considerati ca aveti o deficienta sau ca relatie este mai putin solida pentru ca nu aveti activitati in comun.
Mitul nr 5: O relatie extraordinara este pasnica.
Pentru unele cupluri, certurile sunt o metoda absolut necesara de eliberare a tensiunilor. In alte cazuri, trezesc un sentiment de pace si de incredere; partenerii stiu ca-si pot dezvalui gandurile si sentimentele fara a fi abandonati, respinsi sau umiliti. Conteaza insa modul in care va certati si felul in care incheiati cearta, odata declansata. Cand cearta s-a incheiat, trebuie sa va regasiti echilibrul emotional.
Mitul nr 6 : O relatie extraordinara va permite sa va exteriorizati toate sentimentele.
Inainte de a spune ceva care se poate dovedi dezastruos, trebuie sa va acordati un moment de respiro, trebuie sa va muscati limba ( si poate nu doar in sens figurat), trebuie sa va lasati timp de gandire. Nu sugerez ca trebuie sa ascundeti adevarul si sa fiti necinstiti. Dar pentru a fi sincer si deschis, trebuie sa stiti foarte bine ce simtiti cu adevarat, trebuie sa fiti sigur ca dezvaluiti ceea ce aveti de spus in modul cel nau potrivit si daca nu cumva aveti nevoie de mai mult timp de reflectie. Iar defularea nu e neaparat verbala. De multe ori, faptele sunt mai puternice decat vorbele si comunica mai mult decat toate cuvintele pe care le-ati putea rosti.
Mitul nr 7: O relatie extraordinara nu are de face cu sexul.
Sa nu credeti asta nicio clipa. Daca aveti o relatie sexuala buna, ea reprezinta cam 10% din ceea ce este important intr-o relatie. Daca nu aveti o relatie sexuala buna, ea ocupa atunci cam 90% pe ’scara importantei’.
Mitul nr 8: O relatie extraordinara nu este posibila daca partenerii au probleme.
Daca tendintele si ciudateniile partenerului sau pertenerei nu va fac rau nici voua, nici lui sau ei, atunci puteti face eforturi pentru a le indrepta. Puteti totodata sa va adaptati la ele si sa va bucurati de o relatie implinita. Chiar si “nebunia” poate sa functioneze.
Mitul nr 9: Exista un mod corect si un mod gresit de a avea o relatie extraordinara.
Daca sunteti rigid cu celalalt si nu acceptati sau nu recunoasteti ceea ce pare a fi o limba straina ori un alt mijloc, netraditional, de a comunica, va lipsiti de pacea si bucuria unei relatii de calitate, din simplul motiv ca partenerul nu se comporta conform unui standard pe care l-ati stabilit in mod arbitrar. Eliminati rigiditatea din modul de a comunica si nu judecati felul in care comunica celalalt. Faceti ceea ce da rezultate.
Mitul nr 10: Puteti avea o relatie extrordinara numai daca celalalt isi corecteaza defectele.
Multi dintre voi inca mai au conceptia infantila potrivit careia oamenii nu trebuie sa-si asume prea mult responsabilitatea oentru cautarea propriei fericiri. Credeti in continuare ca a te indragosti de cineva inseamna sa gasesti o persoana care te va face fericit pentru totdeauna. Puteti sa va lasati dominat de egocentrism si sa dati vina in continuare pe celalalt, sau puteti alege sa va concentrati asupra propriei persoane si sa faceti eforturi sa va schimbati.”
De multe ori am auzit oameni spunand ca si-ar dori sa opreasca timpul in loc, sau sa dea timpul inapoi. Expresii intrate in vocabularul lor, dar lipsite de sens sau de vreun scop practic. Pe langa faptul ca imposibilitatea opririi timpului este evidenta, este mult mai usor sa abordam problema diferit: sa ne oprim noi in loc.
Dimineata, avusese loc un accident la metrou si toata statia London Bridge era oprita. Doua linii inchise, o statie inundata si oameni in pragul unui atac de panica. Se imbulzeau disperati, alergau in toate directiile, iar dupa cateva minute se opreau nervosi si le puteai observa tremurul mainilor pe geanta de laptop, batutul din picior si privirile nerabdatoare. Am realizat in acel moment ca voi intarzia la serviciu si am decis ca in loc sa ma sufoc sub pamant inghesuita intre alte cateva sute de suflete, sa ma bucur cateva minute de soare. Si atunci mi s-a facut dor.
Mi s-a facut dor de mare. De verde, flori si natura. Mi s-a facut dor sa ma plimb desculta prin nisip ori iarba, sa citesc la umbra unui mar cu mere verzi si acre. Sa privesc cerul, sa ascult linistea si sa las soarele sa ma incalzeasca. Mi s-a facut dor sa scriu intr-un caiet, cu stiloul fara sa aud ticaitul tastaturii, sa imi plimb mainile pe paginile lucioase ale unei reviste intr-o cafenea din Paris. Sa beau ceai si sa visez cateva ore. Sa ma plimb intr-un parc si sa admir fiecare frunza, sa simt valurile cum imi gadila talpile si sa privesc catre linia orizontului. Mi s-a facut dor de tihna si de o zi in care sa nu imi verific ceasul, sa nu fug de acasa la scoala si de la scoala la birou si inapoi acasa. De o dimineata in care sa iau micul dejun asezata la masa, nu in timp ce ma imbrac si ma pieptan si de o zi in care sa am rabdare cu viata.
Ma intreb cati dintre noi se opresc. Cati dintre noi inceteaza fie si pentru o secunda sa se gandeasca in perspectiva si savureaza cateva clipe linistite, ca pe o bezea care ti se topeste in gura. Seara, autobuzul care ma duce acasa, trece pe podul Waterloo, care este unul dintre locurile mele preferate din Londra. Tamisa straluceste atat de frumos, iar eu nu stiu unde sa privesc mai intai: in dreapta sau in stanga podului. De fiecare data, oamenii stau cu nasul aplecat in The Free Standard, iar eu simt nevoia sa ma duc la ei, sa le arunc ziarul si sa le spun: ” Ridica ochii, priveste, admira, bucura-te de orasul frumos in care traiesti, treizeci de secunde, clateste-ti ochii cu un strop de frumusete si apoi intoarce-te la faptele diverse din ziar.”
Iar acum este ora 00:00, ora mea preferata, inceputul unei noi zile si sansa de a mai vedea si gusta o bucatica din lumea care de multe ori nu depaseste cutia aceasta mica si electronica, fereastra din fata mea, orasul sau oamenii de care ma lovesc intamplatior pe strada. Si ma opresc din scris, pentru ca vreau sa admir luna.
Cand am vazut pentru prima data filmul “Little miss sunshine”, m-a amuzat foarte tare personajul tatalui ratat care imparte oamenii in doua categorii: winners and losers. De multe ori am incercat sa imi dau seama dupa ce criterii poti clasifica si trimite oamenii fie in tabara castigatorilor fie in cea a ratatilor.
Am ajuns la concluzia ca nimeni dintre noi nu are dreptul sau autoritatea de a judeca in asemenea termeni oamenii, insa eu mi-am clarificat propria viziune despre cei care se pot numi “winners”. Sunt acei oameni care traiesc viata ce le-a fost daruita si nu se lasa traiti de catre ea. Sunt cei care vor sa invete, sa creasca si sa imbatraneasca frumos, sa lucreze la ei si sa incerce sa se desavarseasca precum un tablou caruia ii adaugi in ani un punct, o pata de culoare, o umbra sau o linie.
Cei care nu uita niciodata sa se bucure de soare, de frumusete si de ceilalti oameni. Cei care nu merg cu privirea plecata in pamant ci zambesc norilor si albastrului de sus. Cei care stiu ca momentele in care si sa respiri pare imposibil de realizat sunt pasagere, ca si cele in care fericirea iti umple sufletul. Eu uit.
Sunt zile in care uit sa ma bucur si descopar ca lucruri in care credeam nu sunt colorate in alb si negru. Ca in functie de pozitia luminii si a trecerii timpului totul capata nuante. Povestile in care oamenii se iubesc se termina, pentru ca de cele mai multe ori dragostea nu este suficienta, asa cum ne invata povestile si filmele americane. Nu invinge totul si nici nu simplifica lucrurile. Iar una dintre putinele certitudini pe care le am este ca dragostea este orice altceva, mai putin simpla. Efortul si interesul pe de alta parte sunt cele care conduc catre un “happy end” sau un “happy never ending story”. Iar cand dragostea nu se consuma, prietenia duce mai departe ceea ce nu si-a gasit finalitatea intr-un flirt, idila sau relatie de orice fel, care prin natura ei este perisabila, instabila si imperfecta. De cate astfel de povesti avem parte in viata, este o alta intrebare care ma distrage de la a ma concentra asupra momentului prezent. Dar atunci cand nu gasesc puterea de a ma ajuta singura sa ies din astfel de capcane, Dumnezeu imi intinde o mana si imi trimite oameni care sa imi reaminteasca de ce trebuie sa zambesc.
Oameni precum colegul meu care este cu cel putin treizeci de ani mai in varsta ca mine si care este bolnav de diabet. Sotia lui il suna in fiecare seara la ora sapte si jumatate sa ii dea voie sa ia cina. Sri, fuge rupand pamantul catre McDonald’s, de unde se intoarce jubiland si rupe cu infrigurarea punga maronie. In cateva minunte cartofii prajiti au disparut iar el imi zambeste cu toata fata si cu barba plina de firimituri. Este mica lui placere. “Luxul” pe care el isi imagineaza ca si-l permite, dar care ii aduce atata bucurie ori de cate ori musca dintr-un hamburger.
Nu cred ca exista o regula nescrisa a “lucrurilor mici” care sa ne faca fericiti. Nu trebuie sa fie neaparat soarele, o floare, rasul unui copil sau o piesa de teatru. Acestea sunt doar clisee menite sa ne indice niste concepte de fericire contrafacuta, fie ea si in doze “mici”. Nu are nicio relevanta faptul ca este un tablou de Monet sau o ciocolata, pentru ca noi, oamenii, nu vibram si nu simtim la fel. Si cred ca acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri, si ceea ce face ca bucuria si frumusetea sa fie absolut peste tot.
Iar eu sper ca acest gand sa aduca un zambet macar pe buzele celor care citesc.