Celor mai multi dintre noi ne e frica de singuratate. Mie mi-a fost mereu frica de alte lucruri: intuneric, moarte, oameni rai care vor sa ma atace pe strada, de serpi, rechini si crocodili. Dar aseara, ceva s-a schimbat.

Stateam pe canapea si ma uitam la un film, si dintr-o data, am inceput sa plang pe sub ochelari. Nu ca nu as plange aproape de fiecare data cand ma uit la filme, insa era altceva care mi-a declansat raurile de lacrimi. Am avut acel sentimet de matusa. Matusa cea batrana si nesuferita pe care din cand in cand o mai viziteaza un nepot milostiv, dar pe care nu o suna nimeni, niciodata. M-am ridicat, am inceput sa ma plimb prin casa si m-am oprit in dreptul unui geam. Cum e posibil, ma intrebam, ca intr-un oras ca Londra, unde traiesc milioane de oameni, sa te simti singur.

Si atunci am realizat ceva. Singuratatea exista undeva in noi. Iar incercarile noastre de a o alunga rezulta in activitati pe care le intreprindem, oameni in prezenta carora ne petrecem timpul, de multe ori fara a ne simti imbogatiti cu ceva. De cate ori nu vi s-a intamplat sa fiti la o petrecere, un eveniment, sau pur si simplu inconjurati de prieteni si cu toate acestea sa va incerce un sentiment de disconfort. Poate in acel moment nu stiati ca este singuratate, pentru ca pare absurd sa te simti singur atunci cand te afli incojurat de oameni, dar nu o puteati alunga. Si asta pentru ca ea, singuratatea, este de nealungat.

O carte pe care am citit-o acum cativa ani, se termina intr-un mod pe care la momentul respectiv l-am perceput ca fiind foarte abrupt si crud: “Omul, nu numai ca moare de viu, dar moare singur.” Gandindu-ma in timp la aceasta fraza, mi-am dat seama ca este adevarat. Si nu spun “din pacate”, este adevarat pentru ca face parte din viata si din felul in care noi am fost creati. Poate ca defapt singuratatea este doar o stare a mintii noatre, un ceva pe care noi il fabricam asa cum ne fabricam o multime de alte ganduri sau temeri. Sau poate ca momentele in care ne simtitm singuri, sunt putinele clipe de luciditate, in care ne intalnim cu noi insine, iar acest lucru ne sperie prea tare si atunci preferam sa-l numim singuratate.

Am intalnit multi oameni care prefera, sau nici nu concep sa nu fie in permanenta inconjurati de alti oameni. Se  imprietenesc cu toata lumea, ies in grupuri si merg la toate petrecerile la care sunt invitati, chiar si la cele la care nu sunt pe lista. Eu nu am fost niciodata unul dintre ei. Am preferat sa citesc o carte, scriu, visez, si niciodata nu am avut o problema cu a merge la film singura.  Si cu toate astea, exista momente, ca cel de aseara, in care ceva lipseste. Iar eu cred ca am gasit raspunsul, cel putin in ceea ce ma priveste. Desi suntem fiinte egoiste, care in cea mai mare parte a timpului ne urmarim interesele proprii si ne ingrijim mai intai de fericirea noastra, apoi de cea a celorlalti, paradoxal, am fost inzestrati cu aceasta capacitate de a oferi, de a impartasi lucruri sau sentimente cu oamenii din jur. Si cred ca momentele de singuratate, sunt defapt momente in care adevarul ne loveste in fata: viata noastra pe pamant este scurta, timpul nu ne iarta, si atunci la ce bun sa privesti un curcubeu fara a putea sa il arati si altcuiva.

In fiecare zi am ocazia sa ma bucur de cate un lucru frumos, sa ma minunez in fata vietii si nu rezist sa nu impart aceasta bucurie cu macar un om. Astazi, ploua cu soare.

Iar atunci cand i-am spus mamei mele ca m-am simtit singura, mi-a raspuns: “nu esti singura, esti doar departe.” Poate ca asta se intampla atunci cand singuratatea ne incearca, ne indepartam de ceilalti, si de noi.

Tagged: frumos, oameni, timp, viata on Friday, March 26, 2010 · 7 Comments »