Recitind “Magicianul”, una dintre cartile care m-a incitat cel mai mult, am inteles in sfarsit de ce Nicholas o alege pe Julie cea blonda si exotica in locul lui Allison cea “simpla”. Julie este invaluita de mister, tese o poveste in jurul ei, precum o panza de paianjen. Nu se lasa descoperita ori sedusa. Iar el, este flatat de aceasta atentie care ii este acordata. Julie se transforma intr-un labirint, un puzzle care trebuie descifrat de catre Nicholas, eroul principal al propriei tragedii. Ea este cea de neatins, cea care fuge si nu se lasa privita sau inteleasa. O nimfa, o Lolita ademenitoare, inocenta si senzuala.
Pe cand Allison nu este atat de interesanta pentru simplul fapt ca il iubeste. Sinceritatea ei este vulgara, exista un soi de brutalitate in felul ei de a se oferi, de a-si darui sufletul. Ea nu se joaca, nu priveste cu genele fluturandu-i din spatele unui eventai ci cu ochii ei verzi si tristi in ai lui. In fata ei nu poate sa poarte o masca. Nu poate sa se ascunda, sa se prefaca sau sa o impresioneze. Allison il vede cu atata claritate, pentru ca isi doreste sa o faca. Nu este superficiala si nu se lasa magulita sau se indragosteste de o suprafata neteda, slefuita, imbunatatita si falsa. Ea are curajul sa-i iubeasca deopotriva demonii si umbrele, rautatea, cruzimea si usuratatea, lumina si frumusetea. Nu cunoaste un alt mod de a iubi pentru ca nu exista un altul. Iar el o uraste.
Iar unii dintre noi, ii uram pe cei care ne cunosc sufletul. Pe cei carora nu le e teama sa ne infrunte, sa ne raspunda sau celor capabili sa ne faca fata. Ne simtim atrasi mai mult de cei pe care ii putem domina, sau manipula inspre a “iubi” o imagine pe care noi am modelat-o dupa bunul plac. Dar ca in multe alte aspecte ale vietii, pierdem esenta. Si nu ma refer la vreun adevar absolut, pentru ca asa ceva nu ne este dat sa cunoastem, ci la ceva mult mai simplu, mai uman si mai greu de acceptat: curajul de a ne dezbraca de armura, de a distruge zidul pe care l-am ridicat in jurul nostru, si de a ne arata goi si vulnerabili. Curajul de a risca sa fim dezamagiti, tradati si sa suferim. Ironia este ca aceste “infrangeri” ne sunt oricum sortite, nu traim feriti de ele pentru ca ne-am transforma in monstri. Dar teama de a rosti cu glas tare ca suntem doar oameni, cu nevoi, cu dorinta de a fi intelesi, iubiti si de a nu fi judecati ne paralizeaza. Si atunci alegem sa detinem controlul asupra ceva ce nu ne apartine. Ne iluzionam ca suntem cei care constriuesc regulile, iau deciziile si impun limite. Poate ca intr-o anumita masura ne protejam de suferinta, nu ne atasam si ne pastram rezerve. Dar care este pretul platit? Stricam un echilibru, o stare naturala a omului, un dat care se afla inscris in noi si pe care Dumnezeu l-a “imprimat” in fiinta umana. Distrugem singurul lucru cu adevarat maret si frumos pe care il putem indeplini in scurtul timp ce a fost harazit existentei noastre pe acest pamant: a il iubi pe cel de langa noi, cu totul.
Fiecare dintre noi iubeste si este iubit. Ar fi minunat daca aceste actiuni s-ar produce simultan si nu am mai lasa oameni sa ne iubeasca, tinandu-i la usa, sau sa iubim oameni carora sa le fie teama sa o deschida.