De-a lungul timpului, am fost indemnata de multe ori sa scriu cateva randuri despre anii petrecuti in scoala de balet. Stiam ca o voi face la un moment dat, dar nu am incercat niciodata. Se afla insa in mine ceva care astazi ma indeamna sa o fac. Sa scriu despre una dintre cele mai sumbre, semnificative si imposibil de uitat perioade ale vietii mele.
Aveam 3 sau 4 ani si am fost dusa de catre mama pentru prima oara la opera. Lacul lebedelor. Ea spune ca timp de aproape 4 ore am stat nemiscata, cu gura deschisa si fara a-mi putea dezlipi ochii de la ceea ce se petrecea pe scena. Eu imi amntesc doar ca stateam intr-o loja in partea dreapta, pe un scaun mare si patratos, muzica venind din fosa si o mare de tutu-uri albe care se invarteau in ritm ametitor. Ea a fost atunci surprisa si incantata de fascinatia mea pentru balet, iar eu stiu doar ca dansam pe strada si ea ma ruga sa ma potolesc. Au urmat 4 ani de cursuri de balet la Opera Romana.
Magda, profesoara care aduna zeci de fetite in Studioul nr 1 fusese candva balerina, nu lipsita de gratie si care punea in scena anual cate 2 spectacole intitulate “Atelierul de papusi”. M-am simtit minunat pe scena de la 5 ani. Imi placea faptul ca lumina reflectoarelor facea specatorii sa dispara, iar eu nu imi mai vedeam parintii sau bunicii. Imi placeau cabinele cu oglinzi mari, trusele de farduri, costumele, cortina grea si roasa, mirosul podelei si praful din culise. Agitatia din pauza, mama care ma astepta dupa ce terminam primul dans si imi schimba cu viteza luminii costumul pentru cel de-al doilea. Cocul mereu prea strans si “cipicii” roz.
Ziua in care am invatat ca “cipicii” se numesc defapt “felxibili”, iar ca dresurile poarta numele de “maiou de picior” a fost ziua in care baletul a incetat sa mai fie un sir de aplauze infinite si panglici roz. Eram in clasa a treia, primele zile si mama era in fata scolii atunci cand am iesit. Mi-a zambit si mi-a spus ca de a doua zi voi merge la scoala de balet. O scoala adevarata unde voi lucra zilnic, nu doar de 2 ori pe saptamana ca la Magda. O scoala pentru profesionisti. Aveam sa devin balerina.
Am ajuns in fata scoalii intr-o zi mohorata. Primul soc, cladirea. O constructie gri, urata, cu aspect de policlinica de cartier si fara niciun copac stufos in curte, asa cum imi imaginam eu. Am intrat tematoare si o profesoara slaba si cocosata m-a luat in primire. M-a condus catre un birou tinunda-ma de ceafa. II simteam mainile reci, degetele osoase si unghiile lungi cum imi intrau in carne. A inchis usa in urma ei, lasand-o pe mama afara si mi-a ordonat sa ma dezbrac pana ajung in chiloti. Alte trei profesoare ma priveau nerabdatoare. Dupa cateva minute de examinare, in care m-au rasucit pe toate partile si m-au impuns cu degetele ca pe o creatura extraterestra, au concluzionat. Nu eram “rea”, dar teribil de grasa. Am fost trimisa un etaj mai sus pentru a-mi cunoaste invatatoare si am fost prezentata clasei formate din 11 copii: papanasul cel nou. Nu mai eram Sabina, eram un papanas. In aceeasi seara, in timp ce ma jucam in spatele blocului, pe la ora 6 am fost strigata de mama. Prima mea cina de regim: o bucatica de branza si 2 rosii.
A doua zi am facut cunostiinta cu prima profesoara de balet: Domnisoara Pavel. O domnisoara tanara, poate prea tanara, cu un par lung, drept si plictisitor. Ochii mari si privire rautacioasa, respiratie care miosea in permanenta a tutun si tigari, un corp solid si picioare foarte groase. Nu era balerina si nu dansase niciodata in viata ei. Domnisoara Pavel m-a urat din prima clipa in care am calcat pragul salii de balet. Timp de 3 ani, am reprezentat distractia ei suprema. Pe langa faptul ca eram grasa, eram un copil problema, iar principala mea problema era faptul ca gandeam. Faptul ca aveam o personalitate mult prea bine definita si ca nu ajunsesem la Liceul de Coregrafie impinsa de parinti. Eram unul dintre cei cativa copii veniti acolo pentru ca iubeam baletul. Nu aveam corpul perfect, nu eram schiloada si nici nu ma trimisesera ai mei pentru ca nu ma ducea mintea dar aveam picioare lungi. Dar mai presus de orice, insulta pe care o aduceam clasei si scolii intregi, era talentul meu pentru balet. Gratia, expresivitatea, acele lucruri care au contat pentru mine mai mult decat picioarele perfecte, dar care nu erau admise in scoala de balet romaneasca.
Doamnisoara Pavel m-a batut. Cu nuiaua si cu batul pana imi rupea “maioul de picior” si imi provoca rani. M-a tras de par si m-a imbrancit. Domnisoara Pavel m-a injurat. Se distra copios batandu-ma in ritmul muzicii cantate la pian. Domnisoara Pavel intra dimineata in sala, se uita la mine si spunea niste cuvinte pe care nu le voi uita niciodata: “Sabina, te-am vazut si mi-ai stricat ziua. Dispari din raza mea vizuala”. Singurul meu gand in fiecare zi era cum sa fac sa nu o supar pe Domnisoara Pavel. Sa o privesc, sa o evit, sa-i zambesc, sa ma ascund dupa pian. Domnisoara Pavel m-a obligat intr-o zi in care imi uitasem ghiozdanul sa lucrez in chiloti. A deschis apoi usa salii si a invitat baietii mai mari care se plimbau pe coridor sa se uite cum “lucreaza astea mici”. M-a adus in fata clasei, m-a umilit in pielea goala si apoi m-a dat afara sa repet pana imi iese pirueta pentru ca era nedemna de ora ei. Domnisoara Pavel ne invata ca in sala de balet nu exista prietenie. Daca una dintre noi lesina, cealalta isi continua lucrul si se bucura in sinea ei ca nu mai are competitie. Ne invata sa ne uram si sa ne inscenam diverse mici porcarii. Domnisoara Pavel avea preferate. Domnisoara Pavel imi dadea 7 in fiecare an la examen. Domnisoara Pavel m-a facut sa ma simt cel mai urat si incapabil copil. Un soi de esec, de broasca raioasa care sta printre lebede stralucitoare si nu trebuie sa le atinga cu niciun pret.
A urmat doamna Santo. M-a chemat la pregatire suplimentara o vara intreaga impreuna cu elevii de clasa a 12-a. Aveam 11 ani si tineam regim cu supa de varza. Faceam cate 500 de abdomene la calorifer apoi ea ma ciupea de burta. Ma intreba cum ma suport cand ma privesc dimineata in oglinda si daca nu mi-e rusine de ceea ce vad. Doamna Santo fusese balerina candva, in trecut, dar acum era doar o doamna in varsta, supraponderala si bolnava de diabet. Au venit in acelasi an in clasa mea Raluca si Miruna. Cele doua fiinte perfecte. Slabe, fusiforme si flexibile. Raluca venea uneori in weekend in vizita la mine acasa pentru ca era din Iasi, iar mamei mele i se rupea sufletul sa lase un asa copil singur in weekend. Ea primea piure si pui. Eu salata de cruditati. Ele au fost luate la olimpiada. Eu nu. Aproape am implorat-o pe doamna Santo sa imi permita sa particip la olimpiada, iar cand in sfarsit a acceptat, mi-am jurat sa nu mai pun gura pe nicio firimitura de mancare pana in ziua olimpiadei. Aveam parte oricum de un regim alimentar foarte strict. Mama nu imi dadea sa mananc decat legume, fructe si cate un colt de paine extra prajit. O puneam uneori pe sora mea sa fure o bucata de ciocolata pentru mine in zilele in care nu mai rezistam. Mancarea era cel mai mare dusman, un demon, dar in acelasi timp un taram exotic pe care imi doream cu nesat sa-l pot explora.
M-am pregatit cateva luni pentru olimpiada. Dimineata cursurile normale de scoala, apoi studii, pian si repetii la opera pana seara tarziu. Picioare insangerate din cauza poantelor, Spate obosit, entorse, rani, umflaturi, erau doar parte din ceea ce insemna sa fii profesionist, nu sa “prestezi precum un functionar” asa cum ne reprosa doamna Santo ca faceam uneori. “Ridica fetito mainile alea! Atarna precum niste crengi uscate. Esti o vaca, o nesimtita si nu vei dansa niciodata”, erau jignirile din repertoriul zilnic.
Imi amintesc sala de balet cu geamurile aburite, mirosul inchis, costumele imbibate de traspiratie, lacrimile de furie, durere si rusine. Urletele infioratoare, palmele peste spate si suturile in fund. Corepetitoare obosita si trista. Oglinzile ciobite. Baietii rai care imi spuneau ca sunt grasa si colegele dispretuitoare care ma acuzau ca nu iubesc indeajuns baletul cat sa mai slabesc niste kilograme. Ura si invidia lor atunci cand eram singura care memora exercitiul din prima, singura care zambea si inchidea ochii atunci cand intindea bratul. Singura care asculta indemnul “trimite energie din brat, esti o unda de lumia, esti o raza care nu se termina.” Cocul meu care nu statea niciodata bine si din care iesea negresit un zuluf. Picioarele prea scurte, deschiderea prea mica, turatia proasta si cou de pied-ul insuficient de arcuit. Remarcile fetelor din clasele mai mari in vestiar care se uitau insistent la sanii mei si radeau de mine. De ce ii aveam la 14 ani? De ce aveam sani, coapse si de ce deveneam femeie? Era gresit. Eu eram o greseala in sala de balet.
In ziua olimpiadei, una dintre profesoarele din scoala, o femeie cracanata, cu fata mancata de varsat de vant si un suflet negru, m-a vazut plangand de durere intr-un colt . Degetele de la piciorul drept imi erau atat de ranite incat nu ma mai puteam tine pe poante. Mi-a aruncat o incurajare: “Cred si eu ca piciorul ala, saracul, nu mai poate sa duca, la cate tone atarna pe el”. Mi l-am imbibat in xilina si am intrat pe scena. Au fost cele mai frumoase 3 minute ale vietii mele. Purtam un tutu rosu, o floare in par si eram slaba. Slabisem considerabil pentru olimpiada. Ajunsesem la 40 de kg. Sufletul mi-a dansat odata cu picioarele, scena se topise, spectatorii nu mai existau. Zambeam larg, imi intindeam mainile dincolo de culise, iar aplauzele mi-au umput inima de bucurie. M-am prabusit la final in bratele mamei si am plans de fericire.
Am castigat locul 2. Un loc onorabil si un rezultat bun. Toate celelalte colege ale mele castigasera locl 1. Patru fete pe acelasi loc intai. Eram acasa, in sufragerie cand profesoara a sunat sa anunte rezultatele. Am cazut pe podea. Am plans, am urlat, am fost zguduita si am cedat. I-am spus mamei ca acesta este sfarsitul. Ca nu mai rezist si toate eforturile mele au fost in zadar. M-am simtit mai umilita ca oricand, batjocorita si tradata.
A doua zi, toata lumea a fost socata. Sabina sa paraseasca scoala de balet? Cea mai talentata eleva? Fruntea clasei la invatatura si un copil atat de deosebit? La ultimul clopotel, doamna Santo a plans si mi-a spus: “Sa nu uiti iciodata ca esti un om atat de talentat.” Dar uitasem cu ani in urma.
Au trecut 10 ani de la prima mea zi in Liceul de Coregrafie Floria Capsali din Bucuresti. Dupa ce m-am retras, nu am mai putut dansa niciodata. Acum, la 19 ani, am intrat din nou intr-o sala oarecare de balet in Londra. O profesoara rusoaica mi-a spus la sfarsitul orei ca am niste brate superbe si ca sunt foarte talentata. Ca am picioare puternice in care se vede o scoala buna. Nu le mai antrenasem de peste 5 ani. M-a privit in ochi si nu m-a indrebat de ce nu sunt pe scena. M-am uitat la reflexia mea in oglinda salii de balet si am vazut scoala sangelui si a durerii. Scoala nefericirii si a baletului ca un chin. Am vazut de ce nu mi-am putut implini visul si de ce nu am dansat Giselle macar o data. Nu as fi putut fi niciodata una dintre cele treizeci de lebede din ansamblu, si chiar daca nu am avut corpul perfect, trebuia sa fiu cea mai buna. Sa fiu prima lebada. Am fost in schimb ratusca cea urata, omida care nu se trasnforma in fluture.
Cand am fost intrebata cat de greu sau de dificil este sa iti sacrifici copilaria, am raspuns ca nu stiu. Nu am sacrificat nimic. Nu orele de munca, sau faptul ca m-am privat de mancare si desene animate mi-au umbrit acei ani. Poate nici bataile, durerea fizica si oboseala nu imi bantuie acum amintirile. Desi nu mi-a dat voie sa ma imprietenesc, sa zambesc sau sa ma bucur atunci cand dansez si nu mi-a permis sa visez, liceul de coregrafie m-a invatat sa fiu disciplinata. Ordonata, responsabila si grijulie. Matura, pedanta si muncitoare. Mi-a rapit in schimb un lucru pe care incerc din rasputeri sa il recuperez. Nu ma refer la sansa ori satisfactia de a fi Giselle. Nici la o poveste fara final fericit. Ci la un lucru mult mai pretios: increderea in mine.
I keep a bottle of sterilizer in my bathroom. Whenever I open it, the pungent odor fills my nostrils and in an instant takes me back to seven months ago. 09.09.09, my first day in London. The smell brings back all of those day’s images, sensations and feelings. It builds up a path made of memories, so powerful and present as if I lived those moments once more. It’s like an old song that I keep playing until I know every word and every musical note by heart.
I step out the plane, the sky above is grey and the air is not similar to what I’m used to. I think to myself that my lungs will need to adapt to this new way of breathing. I have the impression that it’s going to rain, so I rush to the entrance of the airport. There are people, people everywhere, numberless and noisy. I’m waiting for my big dark trolley which could be easily lost among the hundreds of other black and grey ‘traveling boxes’. Boxes stuffed with clothes, shoes and books, overfilled with people’s entire lives. Just as mine.
When I finally get to see my suitcase, I feel relieved and ready to introduce myself to my new city. My new home. My new life. I find this train, my first friend in here who offers to take me to my new home. He tries to make the journey as pleasant as he can, showing me beautiful houses and places that are waiting to be explored. He does not want to scare me, so the transition is smooth, from a small house to a bigger one, until we get into the city. It isn’t long though until it’s time for him to go back, so we say goodbye and I find myself on the road with people coming from all directions, passing by me and disappearing in a glimpse. With a trembling hand, I grab my luggage and continue my journey, timid and with abounding thoughts speaking louder than the voices of the city.
Everything is overwhelming. The streets are crowded, the buildings massive and they all make me feel small, like I could dissolve into this set and no one would ever notice my absence. But I have to gather my courage, I am here to stay and as I say that to myself, a beautiful woman smiles at me. I keep walking and here are two children playing and laughing, then an old, elegant lady wearing white, pearls and a chic tailor-made costume. Men in black suits, ties and briefcases, talking fast on the phone. Round the corner, teenagers with their school bags, undone lacing and messy hair. There is beauty, life and a vibe that takes away my fears. Suddenly I feel lighter and my steps lead me as if they are used to the pavement underneath, as they know exactly where they’re taking me.
I stop in front of a house, check the address and step back to take another look. I just want to capture the image of my new house and relish the gladness of finally being here. When I enter, all I want is to drop my trolley and to go out again. My entire life and all those memories in the box need to make themselves comfortable with this unfamiliar place. I notice that I cut my finger while struggling with my suitcase, so my first stop should be a shop. It doesn’t take me too long until I find one, and after getting a bottle of sterilizer, I wander around for a couple of minutes. Then I remember: Vogue! I run to the news stand and I see it. A shiny, beautifully colored Vogue. I grab it quickly, and with my fingers clenched on it, I leave the shop.
I am too tired to start exploring the city today, and there is this reassuring thought that I don’t have to see everything in a week or ten days. I am here for an indefinite amount of time.
Right in front of me, there’s a beautiful bench looking at the Thames and what’s probably London’s financial center, filled with sky scrapers rising to the sky. I sit and gaze at the river for a while, contemplating at its grandeur. It is like an old lady wearing a beautiful yet grey dress, whose edges seem to be the cold waves floating to nowhere. And she’s dancing a waltz with her eyes closed and never wanting to stop.
I open the magazine, touch the pages with my fingers and start reading. I always read it from cover to cover, looking at each picture and filling myself with the beauty that emerges from it. The beauty of the writing, the words, the clothes and the women. The beauty that puts a smile upon my face. I then lift my eyes to take another look at the stunning river, and it feels like I am in the most beautiful place in the world.
I put Vogue down right next to me and open the bottle of sterilizer that I bought. It’s a new smell, and there’s something peculiar about it. I close my eyes and in an instant, I know: it’s the smell of my first day in London.