De-a lungul timpului, am fost indemnata de multe ori sa scriu cateva randuri despre anii petrecuti in scoala de balet. Stiam ca o voi face la un moment dat, dar nu am incercat niciodata. Se afla insa in mine ceva care astazi ma indeamna sa o fac. Sa scriu despre una dintre cele mai sumbre, semnificative si imposibil de uitat perioade ale vietii mele.
Aveam 3 sau 4 ani si am fost dusa de catre mama pentru prima oara la opera. Lacul lebedelor. Ea spune ca timp de aproape 4 ore am stat nemiscata, cu gura deschisa si fara a-mi putea dezlipi ochii de la ceea ce se petrecea pe scena. Eu imi amntesc doar ca stateam intr-o loja in partea dreapta, pe un scaun mare si patratos, muzica venind din fosa si o mare de tutu-uri albe care se invarteau in ritm ametitor. Ea a fost atunci surprisa si incantata de fascinatia mea pentru balet, iar eu stiu doar ca dansam pe strada si ea ma ruga sa ma potolesc. Au urmat 4 ani de cursuri de balet la Opera Romana.
Magda, profesoara care aduna zeci de fetite in Studioul nr 1 fusese candva balerina, nu lipsita de gratie si care punea in scena anual cate 2 spectacole intitulate “Atelierul de papusi”. M-am simtit minunat pe scena de la 5 ani. Imi placea faptul ca lumina reflectoarelor facea specatorii sa dispara, iar eu nu imi mai vedeam parintii sau bunicii. Imi placeau cabinele cu oglinzi mari, trusele de farduri, costumele, cortina grea si roasa, mirosul podelei si praful din culise. Agitatia din pauza, mama care ma astepta dupa ce terminam primul dans si imi schimba cu viteza luminii costumul pentru cel de-al doilea. Cocul mereu prea strans si “cipicii” roz.
Ziua in care am invatat ca “cipicii” se numesc defapt “felxibili”, iar ca dresurile poarta numele de “maiou de picior” a fost ziua in care baletul a incetat sa mai fie un sir de aplauze infinite si panglici roz. Eram in clasa a treia, primele zile si mama era in fata scolii atunci cand am iesit. Mi-a zambit si mi-a spus ca de a doua zi voi merge la scoala de balet. O scoala adevarata unde voi lucra zilnic, nu doar de 2 ori pe saptamana ca la Magda. O scoala pentru profesionisti. Aveam sa devin balerina.
Am ajuns in fata scoalii intr-o zi mohorata. Primul soc, cladirea. O constructie gri, urata, cu aspect de policlinica de cartier si fara niciun copac stufos in curte, asa cum imi imaginam eu. Am intrat tematoare si o profesoara slaba si cocosata m-a luat in primire. M-a condus catre un birou tinunda-ma de ceafa. II simteam mainile reci, degetele osoase si unghiile lungi cum imi intrau in carne. A inchis usa in urma ei, lasand-o pe mama afara si mi-a ordonat sa ma dezbrac pana ajung in chiloti. Alte trei profesoare ma priveau nerabdatoare. Dupa cateva minute de examinare, in care m-au rasucit pe toate partile si m-au impuns cu degetele ca pe o creatura extraterestra, au concluzionat. Nu eram “rea”, dar teribil de grasa. Am fost trimisa un etaj mai sus pentru a-mi cunoaste invatatoare si am fost prezentata clasei formate din 11 copii: papanasul cel nou. Nu mai eram Sabina, eram un papanas. In aceeasi seara, in timp ce ma jucam in spatele blocului, pe la ora 6 am fost strigata de mama. Prima mea cina de regim: o bucatica de branza si 2 rosii.
A doua zi am facut cunostiinta cu prima profesoara de balet: Domnisoara Pavel. O domnisoara tanara, poate prea tanara, cu un par lung, drept si plictisitor. Ochii mari si privire rautacioasa, respiratie care miosea in permanenta a tutun si tigari, un corp solid si picioare foarte groase. Nu era balerina si nu dansase niciodata in viata ei. Domnisoara Pavel m-a urat din prima clipa in care am calcat pragul salii de balet. Timp de 3 ani, am reprezentat distractia ei suprema. Pe langa faptul ca eram grasa, eram un copil problema, iar principala mea problema era faptul ca gandeam. Faptul ca aveam o personalitate mult prea bine definita si ca nu ajunsesem la Liceul de Coregrafie impinsa de parinti. Eram unul dintre cei cativa copii veniti acolo pentru ca iubeam baletul. Nu aveam corpul perfect, nu eram schiloada si nici nu ma trimisesera ai mei pentru ca nu ma ducea mintea dar aveam picioare lungi. Dar mai presus de orice, insulta pe care o aduceam clasei si scolii intregi, era talentul meu pentru balet. Gratia, expresivitatea, acele lucruri care au contat pentru mine mai mult decat picioarele perfecte, dar care nu erau admise in scoala de balet romaneasca.
Doamnisoara Pavel m-a batut. Cu nuiaua si cu batul pana imi rupea “maioul de picior” si imi provoca rani. M-a tras de par si m-a imbrancit. Domnisoara Pavel m-a injurat. Se distra copios batandu-ma in ritmul muzicii cantate la pian. Domnisoara Pavel intra dimineata in sala, se uita la mine si spunea niste cuvinte pe care nu le voi uita niciodata: “Sabina, te-am vazut si mi-ai stricat ziua. Dispari din raza mea vizuala”. Singurul meu gand in fiecare zi era cum sa fac sa nu o supar pe Domnisoara Pavel. Sa o privesc, sa o evit, sa-i zambesc, sa ma ascund dupa pian. Domnisoara Pavel m-a obligat intr-o zi in care imi uitasem ghiozdanul sa lucrez in chiloti. A deschis apoi usa salii si a invitat baietii mai mari care se plimbau pe coridor sa se uite cum “lucreaza astea mici”. M-a adus in fata clasei, m-a umilit in pielea goala si apoi m-a dat afara sa repet pana imi iese pirueta pentru ca era nedemna de ora ei. Domnisoara Pavel ne invata ca in sala de balet nu exista prietenie. Daca una dintre noi lesina, cealalta isi continua lucrul si se bucura in sinea ei ca nu mai are competitie. Ne invata sa ne uram si sa ne inscenam diverse mici porcarii. Domnisoara Pavel avea preferate. Domnisoara Pavel imi dadea 7 in fiecare an la examen. Domnisoara Pavel m-a facut sa ma simt cel mai urat si incapabil copil. Un soi de esec, de broasca raioasa care sta printre lebede stralucitoare si nu trebuie sa le atinga cu niciun pret.
A urmat doamna Santo. M-a chemat la pregatire suplimentara o vara intreaga impreuna cu elevii de clasa a 12-a. Aveam 11 ani si tineam regim cu supa de varza. Faceam cate 500 de abdomene la calorifer apoi ea ma ciupea de burta. Ma intreba cum ma suport cand ma privesc dimineata in oglinda si daca nu mi-e rusine de ceea ce vad. Doamna Santo fusese balerina candva, in trecut, dar acum era doar o doamna in varsta, supraponderala si bolnava de diabet. Au venit in acelasi an in clasa mea Raluca si Miruna. Cele doua fiinte perfecte. Slabe, fusiforme si flexibile. Raluca venea uneori in weekend in vizita la mine acasa pentru ca era din Iasi, iar mamei mele i se rupea sufletul sa lase un asa copil singur in weekend. Ea primea piure si pui. Eu salata de cruditati. Ele au fost luate la olimpiada. Eu nu. Aproape am implorat-o pe doamna Santo sa imi permita sa particip la olimpiada, iar cand in sfarsit a acceptat, mi-am jurat sa nu mai pun gura pe nicio firimitura de mancare pana in ziua olimpiadei. Aveam parte oricum de un regim alimentar foarte strict. Mama nu imi dadea sa mananc decat legume, fructe si cate un colt de paine extra prajit. O puneam uneori pe sora mea sa fure o bucata de ciocolata pentru mine in zilele in care nu mai rezistam. Mancarea era cel mai mare dusman, un demon, dar in acelasi timp un taram exotic pe care imi doream cu nesat sa-l pot explora.
M-am pregatit cateva luni pentru olimpiada. Dimineata cursurile normale de scoala, apoi studii, pian si repetii la opera pana seara tarziu. Picioare insangerate din cauza poantelor, Spate obosit, entorse, rani, umflaturi, erau doar parte din ceea ce insemna sa fii profesionist, nu sa “prestezi precum un functionar” asa cum ne reprosa doamna Santo ca faceam uneori. “Ridica fetito mainile alea! Atarna precum niste crengi uscate. Esti o vaca, o nesimtita si nu vei dansa niciodata”, erau jignirile din repertoriul zilnic.
Imi amintesc sala de balet cu geamurile aburite, mirosul inchis, costumele imbibate de traspiratie, lacrimile de furie, durere si rusine. Urletele infioratoare, palmele peste spate si suturile in fund. Corepetitoare obosita si trista. Oglinzile ciobite. Baietii rai care imi spuneau ca sunt grasa si colegele dispretuitoare care ma acuzau ca nu iubesc indeajuns baletul cat sa mai slabesc niste kilograme. Ura si invidia lor atunci cand eram singura care memora exercitiul din prima, singura care zambea si inchidea ochii atunci cand intindea bratul. Singura care asculta indemnul “trimite energie din brat, esti o unda de lumia, esti o raza care nu se termina.” Cocul meu care nu statea niciodata bine si din care iesea negresit un zuluf. Picioarele prea scurte, deschiderea prea mica, turatia proasta si cou de pied-ul insuficient de arcuit. Remarcile fetelor din clasele mai mari in vestiar care se uitau insistent la sanii mei si radeau de mine. De ce ii aveam la 14 ani? De ce aveam sani, coapse si de ce deveneam femeie? Era gresit. Eu eram o greseala in sala de balet.
In ziua olimpiadei, una dintre profesoarele din scoala, o femeie cracanata, cu fata mancata de varsat de vant si un suflet negru, m-a vazut plangand de durere intr-un colt . Degetele de la piciorul drept imi erau atat de ranite incat nu ma mai puteam tine pe poante. Mi-a aruncat o incurajare: “Cred si eu ca piciorul ala, saracul, nu mai poate sa duca, la cate tone atarna pe el”. Mi l-am imbibat in xilina si am intrat pe scena. Au fost cele mai frumoase 3 minute ale vietii mele. Purtam un tutu rosu, o floare in par si eram slaba. Slabisem considerabil pentru olimpiada. Ajunsesem la 40 de kg. Sufletul mi-a dansat odata cu picioarele, scena se topise, spectatorii nu mai existau. Zambeam larg, imi intindeam mainile dincolo de culise, iar aplauzele mi-au umput inima de bucurie. M-am prabusit la final in bratele mamei si am plans de fericire.
Am castigat locul 2. Un loc onorabil si un rezultat bun. Toate celelalte colege ale mele castigasera locl 1. Patru fete pe acelasi loc intai. Eram acasa, in sufragerie cand profesoara a sunat sa anunte rezultatele. Am cazut pe podea. Am plans, am urlat, am fost zguduita si am cedat. I-am spus mamei ca acesta este sfarsitul. Ca nu mai rezist si toate eforturile mele au fost in zadar. M-am simtit mai umilita ca oricand, batjocorita si tradata.
A doua zi, toata lumea a fost socata. Sabina sa paraseasca scoala de balet? Cea mai talentata eleva? Fruntea clasei la invatatura si un copil atat de deosebit? La ultimul clopotel, doamna Santo a plans si mi-a spus: “Sa nu uiti iciodata ca esti un om atat de talentat.” Dar uitasem cu ani in urma.
Au trecut 10 ani de la prima mea zi in Liceul de Coregrafie Floria Capsali din Bucuresti. Dupa ce m-am retras, nu am mai putut dansa niciodata. Acum, la 19 ani, am intrat din nou intr-o sala oarecare de balet in Londra. O profesoara rusoaica mi-a spus la sfarsitul orei ca am niste brate superbe si ca sunt foarte talentata. Ca am picioare puternice in care se vede o scoala buna. Nu le mai antrenasem de peste 5 ani. M-a privit in ochi si nu m-a indrebat de ce nu sunt pe scena. M-am uitat la reflexia mea in oglinda salii de balet si am vazut scoala sangelui si a durerii. Scoala nefericirii si a baletului ca un chin. Am vazut de ce nu mi-am putut implini visul si de ce nu am dansat Giselle macar o data. Nu as fi putut fi niciodata una dintre cele treizeci de lebede din ansamblu, si chiar daca nu am avut corpul perfect, trebuia sa fiu cea mai buna. Sa fiu prima lebada. Am fost in schimb ratusca cea urata, omida care nu se trasnforma in fluture.
Cand am fost intrebata cat de greu sau de dificil este sa iti sacrifici copilaria, am raspuns ca nu stiu. Nu am sacrificat nimic. Nu orele de munca, sau faptul ca m-am privat de mancare si desene animate mi-au umbrit acei ani. Poate nici bataile, durerea fizica si oboseala nu imi bantuie acum amintirile. Desi nu mi-a dat voie sa ma imprietenesc, sa zambesc sau sa ma bucur atunci cand dansez si nu mi-a permis sa visez, liceul de coregrafie m-a invatat sa fiu disciplinata. Ordonata, responsabila si grijulie. Matura, pedanta si muncitoare. Mi-a rapit in schimb un lucru pe care incerc din rasputeri sa il recuperez. Nu ma refer la sansa ori satisfactia de a fi Giselle. Nici la o poveste fara final fericit. Ci la un lucru mult mai pretios: increderea in mine.
April 19th, 2010 at 7:07 am
Aplauze! Aplauze! Aplauze! Aplauze! Aplauze! Aplauze! Aplauze! Aplauze! Aplauze! Aplauze! Aplauze! Aplauze! Aplauze! Aplauze! Aplauze! Aplauze!
Aplauze! Aplauze! Aplauze! Aplauze!
Aplauze! Aplauze! Aplauze! Aplauze!
Aplauze! Aplauze! Aplauze! Aplauze!
April 19th, 2010 at 8:18 am
Sunt emotionata! Chiar daca nu ai fost Giselle, numai faptul ca ai trait aceasta poveste si o privesti ca pe o experienta valoroasa care te-a imbogatit ar trebui sa te faca sa crezi cu tarie ca poti obtine orice! Ca si Adrian, nu pot decat sa te aplaud
April 19th, 2010 at 9:26 am
Uneori mi se excită pielea fără niciun stimul fizic, doar din cauza creierului surescitat sau exaltat. Lectura asta mi-a făcut pielea să se strângă, să zâmbească, să plângă.
Ai exprimat superb ceea ce, la un moment dat, se întâmplă în fiecare. Clipa în care vrei să lupţi pentru ceea ce reprezinţi, pentru încrederea în forţele proprii, pentru forma pe care ţi-o doreşti de la tine, e clipa maturizării neforţate.
Te îmbrăţişez!
April 19th, 2010 at 11:49 am
Am stiut mereu ca esti talentata si ca ai o maniera de a scrie aparte. Desi iti cunosteam povestea, asta nu m-a oprit sa iti citesc articolul de 2 ori.
Sunt foarte mandra de felul in care cresti, mult mai stralucitioare ca orice lebada din povestea ta.
April 19th, 2010 at 12:07 pm
Va multumesc, va multumesc de un milion de ori
April 19th, 2010 at 1:07 pm
April 19th, 2010 at 1:09 pm
Iti multumesc pentru textul asta care a crescut asa de bine. Am simtit cum mi se incrunta sprancenele tot mai mult pentru ca nu puteam sa fac ceva sa opresc femeile alea rele.
Imi dai voie sa iti publicam textul asta frumos pe LiterNet (http://www.liternet.ro/)? Eu m-as bucura mult sa fii de acord.
Daca da, scrie-mi pe adresa de e-mail.
Cu drag,
Mihaela
http://www.liternet.ro/
April 19th, 2010 at 1:12 pm
Te felicit că ţi-ai aşternut povestea. Şi mă bucur că te bucuri de balet acum. Cred că asta contează cel mai mult
April 19th, 2010 at 1:21 pm
mda, cam asa e;
trecut prin ceva asemanator si efectele se simt pana azi;
spor in ceea ce faci
April 19th, 2010 at 3:06 pm
e prima data cand intru pe blogul tau si citesc ce ai scris de scoala de balet..intamplarea face ca si eu eram la scoala de balet in perioada ta…aproape ca mi-au dat lacrimile..au fost foarte dure profesoarele..spre fericirea mea a trebuit sa renunt din cauza unor probleme la piciorul stang, cauzata,tocmai pentru ca eram prea slaba si efortu foarte mare..Nici miruna numai danseaza..nici Raluca(sper sa vb de aceleasi fete)anyway..succes pe mai departe si niciodata nu e prea tarziu sa te reapuci..ps:andrea oroz care era mai mare decat noi..acum nici ea numai danseaza.
April 19th, 2010 at 3:10 pm
minunat mod de a scrie si o poveste care isi merita pe deplin scriitoarea.
Admiratii
April 19th, 2010 at 3:24 pm
Pacat…dar in acelasi timp bravo, pentru ca ai reusit sa razbesti. Poate ar trebui sa se auda mai multe voci de acest gen pentru a-i ajuta pe cei care sunt inca pe “campul de lupta” – pentru ca sunt sigur ca mai exista…Ma bucur ca ai reusit sa slefuiesti/cureti de noroi diamantul din tine…Succes!
April 19th, 2010 at 3:38 pm
Wow…m-a impresionat enorm povestea ta. In cateva minute (cat mi-a luat sa citesc povestea ta) mi-au trecut sute de imagini prin cap si mii de emotii prin suflet.
April 19th, 2010 at 4:42 pm
Inca nu stiam la ce e bun twitterul, dar acum stiu – pentru a descoperi oameni asa de frumosi, ca tine. M-a emotionat textul tau mai mult decat as putea exprima prin cuvinte. Mi-a adus aminte de un film vechi legat de scoala de gimnastica din Romania. Si mi se pare extrem de trist ca ea inca mai exista, in balet, in gimnastica, in sporturi atat de elegante si de gingase. Sunt convinsa ca e nevoie de munca si de multe sacrificii pentru a atinge performanta, dar nu sunt de acord cu metodele practicate pentru a ajunge acolo. Nu stiu, nu cred ca as fi suportat asa ceva, daca as fi fost in locul tau, oricat de mult as fi iubit ceea ce fac…
April 19th, 2010 at 5:35 pm
Urata poveste
Oare numai asa se poate ajunge la performanta … mutiland oameni !
Pe de alta parte felul cum scri tu aici pare al unui om de admirat, implinit … un prieten de dorit.
Ai scris foarte frumos …
April 20th, 2010 at 11:12 am
M-ai facut sa simt mirosul costumelor supraelastice, al prafului si al scandurii batrane. Ai scris minunat.
Desi am facut doar 4 sau 5 ani de balet, mi-a luat mult sa scap de drama cantaritului.
Eu m-am lasat de balet cand profesoara mi-a interzis sa plec intr-o tabara pentru ca aveam de repetat. N-am fost dispusa sa-mi sacrific o vara desi santatea si nervii mi le subrezisem deja.
Nu eram extraordinar de talentata, mergeam la cursuri de 3 ori pe saptamana si zilnic cand urma vreun spectacol. Totusi atitudinea profesoarelor si rautatea colegilor seamana tare mult cu povestea ta.
Tipetele de genul “ai genunchii ca niste cartofi”, “ai gat de petre roman”, “tremura oglinzile, elefantule!” erau la ordinea zilei
April 20th, 2010 at 11:48 am
Din pacate te inteleg perfect. Stiu cum este sa renunti la un vis si nu este deloc usor.
Te felicit pentru articol, mi se pare foarte bun
Cred ca voi vizita mai des blogul tau, scrii tare frumos. Mi-a palcut in mod deosebit paragraful asta:
“Imi placea faptul ca lumina reflectoarelor facea specatorii sa dispara, iar eu nu imi mai vedeam parintii sau bunicii. Imi placeau cabinele cu oglinzi mari, trusele de farduri, costumele, cortina grea si roasa, mirosul podelei si praful din culise. Agitatia din pauza, mama care ma astepta dupa ce terminam primul dans si imi schimba cu viteza luminii costumul pentru cel de-al doilea. Cocul mereu prea strans si “cipicii” roz.”
Felicitarile mele
April 20th, 2010 at 11:52 am
Va multumesc din nou pentru cuvintele frumoase!
@Ioana-Mara Nu sunt sigura ca vorbom despre aceleasi persoane. Dar nu mai are importanta acum, eu sper totusi ca cat mai multi din cei care isi doreau sa danseze sa o faca
@Hazy Multumesc
@Bogdan Multumesc
@Alexa Multumesc si ma bucur
@Luminita Este o realitate si sper din tot sufletul ca intr-o zi ceva sa se schimbe in sistemul de functionare al acestor scoli din Romania. Multumesc
@Mau Multumesc
@Zapacita Nu vreau sa spun ca ma bucur ca mai exista cineva care a trecut prin aceeasi experienta. Ma bucur insa ca am reusit sa te fac sa simti acel miros. Cat despre obsesia cantarului, nu cred ca voi scapa niciodata de ea. Iti multumesc
April 20th, 2010 at 11:53 am
Cata traire emotionala si sumbra… totusi e bine ca ai trecut peste… Te RESPECT si APLAUD in acelasi timp.
April 20th, 2010 at 11:58 am
@Nona Din fericire sunt o visatoare:) Este si unul dintre paragrafele mele preferate, pentru ca reprezinta una dintre cele mai fericite perioade ale copilariei. Multumesc.
@Sisroler Nu stiu daca se poate spune ca am trecut peste. Cred ca cel mai important a fost sa inteleg ce mi s-a intamplat, sa iau ce a fost mai bun din aceasta experienta si sa nu ajung sa urasc baletul. Iti multumesc pentru cuvintele frumoase
April 20th, 2010 at 12:55 pm
Foarte frumos scris, real, viu, iti ziceam si pe twitter…
nu compar povestile, insa rezonez cu aceasta cautare a increderii pe care o ai si tu.
am terminat conservatorul si dupa 2 ani am renuntat la muzica. ajunsese sa-mi faca rau, nu bine. acum, ca o barca in deriva, dar sub un cer senin macar, inca imi caut increderea in mine, pierduta in toti anii aia, nu stiu exact de ce.
tratamentul nu era nici pe departe atat de barbar si traumatizant, insa ceva in sistemul asta romanesc al artelor, ceva in felul in care competitia era mai presus de orice…nu stiu, dar e cert ca, precum un cerc vicios, toti anii astia mi-au furat increderea in mine, dar fara incredere nu poti face meseria asta asa cum trebuie…
Mi-a placut mult ce ai scris si, cu ocazia asta, ti-am descoperit si dragalasul blog si de ieri tot citesc
Zuzu
April 20th, 2010 at 1:26 pm
@Zuzu iti multumesc pentru cuvintele frumoase si sper sa gasesti intr-o zi ceea ce cauti:) Primul pas e facut oricum atunci cand esti constient de ceea ce ai sau ce iti lipseste.
Sper sa ne mai intalnim pe blogul meu sau pe al tau
April 22nd, 2010 at 10:57 am
Este impresionant talentul tau. Munca ta. Rabdarea pe care ai avut-o. Si puterea sa treci peste toate.
Intamplator sau poate nu, cunosc cate ceva din grozaviile prin care ai trecut din povestirile mamei tale (am fost si sunt din nou colega cu ea de munca) si de fiecare data povestea despre ce se intampla la scoala de balet romaneasca mi s-a parut scoasa din cel mai grotesc absurd.
Eu am vrut sa fac balet. De cand ma stiu. Am si fost vreun an la o scoala si am renuntat pentru ca nu indeplineam cerintele necesare legate de mobilitate. Am renuntat rational. Pentru ca nu aveam incotro. Am renuntat inclusiv la participarea la dansurile care se faceau la “Cantarea Romaniei”, in “mare voga” pe vremea aceea pentru ca nu-mi mai lasau timp necesar pentru invatat.
Am renuntat doar la suprafata. In interiorul meu dorinta de a dansa a ramas vie. Am renuntat cu tristete, fara sa accept pe deplin infrangerea.
A venit apoi insa un moment in care m-am bucurat. Da, m-am bucurat ca nu am fost atat de talentata incat sa fac scoala de balet si sa ajuns sa dansez la Balsoi cum visam eu … pentru ca atunci cand au venit prima data si am vrut sa merg desigur, m-am lovit de obstacolul numit pret. Un pret mult prea mare, cateva sunte de euro, pe care la momentul respectiv nu mi-i puteam permite sa-i cheltui.
Stiu ca initial trebuia ca la repetitia generala (la care nu se platea nimic!) sa mergeti si voi, invataceii intr-ale baletului, sa-i vedeti pe marii maestri evoluand pe scena. Initiativa care s-a contramandat insa pentru ca … locurile au fost ocupate de parlamentari. Cumplit. Nu mi-a venit sa cred. Pentru ei era o simpla distractie, un alt show, o alta aparitie televizata.
Acela a fost momentul in care m-am bucurat ca nu am avut talent pentru balet. Mi-am dat seama ca nu mi-as fi dorit sa-mi dedic o viata intreaga baletului pentru ca “gloria” mea sa fie intr-un fina sa evoluez in fata unui public in majoritatea lui fara habar de balet, in timp ce adevaratii pasionati sunt tinuti la distanta …
Se pare insa ca nu degeaba dorinta mea de a dansa a ramas vie. Am descoperit ca daca nu pot face balet, pot dansa altceva. Exista dans soprtiv, exista salsa si mai ales exista tango. Un tango se poate dansa si la 70 de ani. Am descoperit astfel o lume minunata, in care pot invata sa dansez liber, fara examene, fara profesoare disperate si frustrate, atunci cand vreau. O lume in care pot dansa liber, in care ma pot exprima prin dans si in care pot comunica prin dans.
Am dansat cu unii din dansatorii mari ai lumii si am fost asa emotionata ca ma luase tremuratul (la inceput doar). Am fost la show-uri. Am primit aplauze. Am inspirat si pe altii sa invete sa danseze.
Baletul? a ramas prima mea dragoste. Acea dragoste placuta, indepartata, trista, dureroasa.
Dupa ce ranile nu-ti vor mai sangera, poate ca dorinta ta de a dansa va renaste din cenusa tuturor mizeriilor indurate si isi va gasi teren propice pentru a se manifesta liber.
Iti doresc sa (re)gasesti placerea de a dansa liber.
Alina
April 22nd, 2010 at 3:32 pm
Aaaaaaaaaaah, ce poveste!
Cata realitate… am vazut filme, dar nu am crezut niciodata ca cineva poate “sa traiasca” asa ceva
Imi pare rau ca ai pierdut esentialul vietii, increderea in tine, dar sunt sigura ca o poti recupera.
April 22nd, 2010 at 4:57 pm
imi pare rau pentru sechelele lasate de educatia unor pseudoprofesoare, dar ma bucur foarte mult ca scrii asa de bine
April 23rd, 2010 at 10:36 am
[...] că n-ai ajuns undeva. Gogu Kaizer: Metroul nu înseamnă doar #lecturiurbane Sabina Alexandra: Scoala sangelui, a durerii si a viselor neimplinite. Andrei Roșca: My Madrid Alina Constantinescu: Barbatul ideal. Lecturi Urbane [...]
April 23rd, 2010 at 10:59 am
[...] că n-ai ajuns undeva. Gogu Kaizer: Metroul nu înseamnă doar #lecturiurbane Sabina Alexandra: Scoala sangelui, a durerii si a viselor neimplinite. Andrei Roșca: My Madrid Alina Constantinescu: Barbatul ideal. Lecturi Urbane [...]
April 25th, 2010 at 9:49 pm
[...] text atât de bine scris, încât ţi-ai dori să fie ficţiune. Din păcate, nu e: Doamnisoara Pavel [...]
April 26th, 2010 at 6:16 am
bravo Sabina,ma bucur ca ti-ai recapatat increderea.Eu predau balet intr-un mic orasel,am 90 de fetite ,iar intr-una din grupele mijlocii am o fetita grasuta care are cele mai gratioase miscari ale bratelor si picioarelor si oricat m-as zbate sa le fac si pe cele slabute sa performeze la fel …..nu reusesc.Eu incerc sa le inoculez increderea in ele ,nu prin bataie sau tipete ,ci cu multa iubire,imbratisari,laude si multe auditii care le “dezbraca” de multe inhibitii si frustrari.Am stabilit inca de la inceput ce-si doresc ele de la mine si apoi am cazut de-acord ce-mi doresc eu de la ele.Imi sunt f.f.f.dragi si sunt sigura ca peste ani o sa-si aminteasca cu drag de orele de balet,deoarece le iubesc ca si cum ar fii fetitele mele.Ma bucur ca am citit povestioara ta(scrii nemaipomenit de frumos),citind zilnic blogul lui bucurenci,asa am dat peste ea.Nu conteaza cum arati ci ceea ce exprimi conteaza cel mai mult.Mult succes mai departe
April 26th, 2010 at 7:03 am
o lectura superba, pe parcursul careia m-au trecut fiori. insa si faptul ca acum poti sa vorbesti destul de detasata despre aceasta experienta, inseamna ca totusi mai ai incredere in tine si ca ai depasit intr-o oarecare masura acea perioada…
April 26th, 2010 at 11:18 am
Frumos.Nu e un simplu text .Atunci cand il citesti simti dincolo de cuvinte o parte din sentimentele de atunci.
April 26th, 2010 at 12:53 pm
Cu totii vom trece prin astfel de experiente care in final ne aduc, pe langa suferintele de moment, mult mai mult.Faptul ca ai reusit sa castigi atatea inseamna enorm.Unii traiesc o viata si nu ajung la asemenea concluzii.Felicitari!
April 26th, 2010 at 5:04 pm
Povestea ta este demna de un articol. E prima oara cand intru pe blogul tau si mi se pare fascinant ce scrii, cum scrii si ce faci.
Si eu am facut balet, inteleg ce inseamna sa simti frustrare si extaz in egala masura.
Dar nu pot sa inteleg meschinaria femeilor despre care vorbesti, decat intr-un singur fel: invidie fata de ceea ce tu deveneai si ele nu mai puteau fi sau n-au fost niciodata.
Adevarul e ca femeile alea (caci nu pot sa le spun profesoare) au gresit foarte mult fata de tine. Insa tu ai gresi si mai tare daca te-ai lasa afectata de experienta aceea. Mai ales ca, din cate imi da de inteles blogul tau, ai mai multa forta in tine decat crezi.
April 27th, 2010 at 5:43 am
M-ai lasat fara cuvinte…foarte emotionant..sunt convinsa ca esti un om frumos si sper din suflet sa recapeti ce ti-a fost rapit!
April 27th, 2010 at 6:52 am
Buna! Abia acum am citit insemnarea ta. Citisem doar particica de pe blogul lui Dragos, ceea ce m-a indemnat si pe mine sa scriu putin despre povestea pe care am trait-o la acelasi liceu, dar in urma cu mai bine de 20 de ani. (daca vrei sa vezi insemnarea, da-mi de stire
)
Am trait intocmai ceea ce povestesti tu aici… si ma lupt acum cu aceeasi lipsa de incredere despre care vorbesti tu… Invata sa ai incredere in tine, avem mare nevoie de asta in lumea in care traim.
April 27th, 2010 at 6:54 am
P.S. Andreea Oroz era, pare-mi-sse mai mica decat mine cu vreo 2 ani. Ce mica e lumea…
April 27th, 2010 at 6:58 am
zguduitor. si totusi, faptul ca ai avut puterea sa pui totul in scris si curajul de a retrai fiecare dintre acele clipe inseamna ceva: ca increderea in tine e acolo. si ca inteligenta, spiritul tau de observatie si puterea de a visa au supravietuit. Domnisoara Pavel nu a reusit
April 27th, 2010 at 9:29 am
@ Alina Iti multumesc si felicitari din tot sufletul pentru felul in care ai ales sa te bucuri e viata si de dans.
@ Cili Multumesc!
@ Natalia Multumesc frumos pentru aceste cuvinte si ma bucur enorm sa stiu ca sunt oameni care predau balet in primul rand cu sufletul si apoi cu picioarele.
@Andrada Multumesc! Da, am depasit acea perioada, pentru ca daca nu invatam sa lasam in urma experientele neplacute si sa ne bucuram de prezent, nu putem evolua.
@Bijoux Multumesc
@Cristian Iti multumesc, si ma bucur ca ai inteles exact ceea ce vroiam sa transmit.
@Daniele Multumesc! Profesoarele de balet din Liceul de Coregrafie sunt astazi tot acolo, chinuind probabil alte fete fara picioare perfecte. Dar eu stiu unde sunt si catre ce ma indrept, pe cele 2 picioare imperfecte pe care le am
@Oana Iti multumesc!
@Larisa Mi-ar face mare placere sa citesc. Ai adresa mea de mail la pagina de Contact. Multumesc
@Zana eficientei Iti multumesc! M-am intalnit dupa cativa ani cu domnisoara Pavel la un spectacol. M-am dus sa o salut si timp de cateva minute nu m-a recunoscut. I se parea ca sunt prea slaba si prea frumoasa ca sa fiu eu
April 27th, 2010 at 2:50 pm
si eu studiez la aceasta scoala si pe pine lucrurile de genul acesta ma motiveaza! dar aplauze pentru taria ta!
May 13th, 2010 at 7:44 am
hi there, i just saw your site on google, and i would like to say that you write pretty good on your blog. i am really impressed by the mode that you express yourself, and the subject is good. anyhow, i would also love to know whether you would love to exchange links with my website? i will be certainly more than happy to reciprocate and drop your link on in the link section. looking for your answer, thanks and gooday!
May 13th, 2010 at 6:07 pm
Oh-lala-lala… Nu ştiu cum e cu baletul… dar nerv de scriitoare sigur ai.
May 13th, 2010 at 7:00 pm
şi mie mi s-a ridicat părul pe ceafă, apoi puful de pe obraji, apoi mi s-a zbârlit şira spinării şi mi s-au înfiorat firele de pe braţe. Bravo, o poveste scrisă foarte frumos şi sensibil, chiar dacă tratează ceva mai puţin agreabil. Aş fi curioasă de reacţia profesoarelor din trecut.
May 14th, 2010 at 7:00 pm
Mulţumesc pentru poveste.
Poate într-o zi voi avea şi eu curajul s-o pun pe-a mea pe “hârtie”. Are acelaşi final (pierderea încrederii in sine) numai că mobilul e tenisul.
May 16th, 2010 at 12:41 am
Sunt plecat de cateva luni de zile de acasa si uneori ma fura nostalgia si ma poarta printre bloc(g)urile copilariei si printre amintirile tuturor oamenilor mari si mici care m-au modelat si m-au crescut in ceea ce sunt azi. Asa am luat la rand povestile de pe atelier.liternet, dupa ce in urma cu o saptamana citisem un text fascinant despre retrairea unei copilarii a unei fetite care realizeaza ca mama l-a iubit mai mult pe tata.
Am citit cu enorm de mare placere si pe nerasuflate textul tau. Scrisul si textura amintirilor tale m-au marcat profund: virajul emotional printre toti balaurii copilariei, singuratatea si hotararea ta, podelele prafuite ale scenei, salile mari de repetitii, dar mai ales “papanasul” inghesuit intr-o lume nemiloasa a adultilor. Parca am vazut prin ochii tai reflectoarele orbitoare de la Opera, gesturile cadentate ale unor copile exersand pana la extenuare si tipetele isterice in ritmuri de pian ale profesoarelor tale.
Si eu sunt tanar dascal si pana in ziua de azi imi rasuna in urechi palmele pe care le-am primit de la profesorii mei, suparati ca un elev de clasa III-a nu stie sa rezolve exercitii matematice de clasa a V-a, sau vorbele emfatice ale profesoarei de latina care teroriza un intreg liceu cu previziunile ei sumbre.
Felicitari pentru text si pentru cuvintele foarte percutante in care ai reusti sa iti transpui amintirile. Scriitura ta mi-a mers la suflet. Da-mi voie sa iti returnez darul facut:
http://www.youtube.com/watch?v=uLS9iMjxyE4
Dans modern in coregrafia unei mari artiste pe care am descoperit-o recent (mare pentru mine care sunt un nespecialist in materie, sunt sociolog de meserie) : Pina Bausch. M-a facut sa-mi schimb total viziunea asupra baletului.
http://www.youtube.com/watch?v=vTjEq5hREQA
Un film francez suprarealist despre cum transforma baletul mici “viermi” in fluturi colorati si gratiosi. O metafora excelenta despre control, dominatie si modul in care societatea modeleaza mici fete in femei si le pregateste pentru viata de adult intr-o lume patriarhala.
Sunt in Viena insa la fel ca si altii nu pot sa imi desprind gandurile de blocurile si strazile socialiste in care am devenit adult. Un gand bun de peste mari si tari.
May 26th, 2010 at 8:27 am
Din pacate situatia invatamintului de arta cam asta este – cea descrisa de tine. Din pacate, la catedra ajung numai frustratii, ratatii si rareori un om cu adevarat daruit pentru pedagogie si cu suficienta generozitate si bun simt. Am putea face un site cum este trulogy.com, unde lumea spune celor plecati de la noi tot ce nu le-au spus cind erau in viata. De bine, de rau, dupa caz
Ar fi bun un site unde supravietuitorii sistemului de invatamint artistic sa poata povesti, asa ca tine, mizeriile, frustrarile si anii irositi in compania unor asa-zisi profesori. Poate asta ar schimba ceva – macar cei care intra acolo sa stie la ce se asteapta. Vorbesc despre invatamintul artistic in general pentru ca practicile astea de umilire si discreditare sint peste tot in scolile de arta din Romania, atit in licee cit si in universitati – cine are taria, sansa si destinul sa scape fara sa se depersonalizeze si fara sa regrete faptul ca Dumnezeu i-a dat talent si inzestrari neobisnuite, care in loc sa-l situeze intr-o elita il transforma in handicapat social, trebuie sa aiba taria ca, odata ajuns intr-o pozitie care-i da autoritate si judecata asupra unor fiinte asemeni lui, sa-si aminteasca suficient ca sa nu repete tratamentul la care a fost supus. Ideea “lasa, draga, ca si pe noi ne bateau, si pe noi ne injurau si ne faceau sa ne simtim ultimele gunoaie si uite ca ne-am facut mari si ce bine am ajuns” nu poate sa duca lucrurile mai departe, pentru ca asa n-o sa se schimbe nimic niciodata.
August 18th, 2010 at 11:17 am
[...] articolul original il puteti gasi pe http://tgwhpo.com/2010/04/19/scoala-sangelui-a-durerii-si-a-viselor-neimplinite/ [...]
November 2nd, 2010 at 10:42 am
[...] să citeşti durere. Balerinele trebuie să facă totul să pară uşor”. Citisem deja “Şcoala sângelui, a durerii şi a viselor neîmplinite” şi m-am gândit de atunci că e o poveste care trebuie neapărat să se odihnească în [...]
November 5th, 2010 at 12:06 pm
De-a lungul copilariei s-au invartit pe langa mine oameni care au reusit sa ma tavaleasca prin toata gama de apelative, de la incompetenta la ratata, de la greoaie la lipsita de minte si talent, si pana la inutila, redusa si incapabila. Mai aveam putin si ii credeam, dar realitatea mi-a dat dreptate, si m-a ajutat sa-i ignor. Cum? Simplu! Am nascut un baiat grozav caruia am jurat sa nu-i pun niciodata vreo piedica si pe care am incercat mereu sa-l ajut sa-si demonstreze lui (caci celorlalti nu le e dator vreo explicatie), ca e in stare sa faca orice isi propune mai bine decat oricine altcineva. Apoi a venit revelatia: Cand copilul avea 10 ani si eu 43, mi-a propus sa schiez cu el. Eram speriata, nu incercasem niciodata, dar m-a ajutat sa reusesc! Si de-atunci schiem impreuna. Acum facem impreuna caiac (el face performanta), patinam, mergem pe bicicleta, si ma ajuta in fiecare zi, doar privindu-l, sa inteleg ca am facut ceea ce putini reusesc: am modelat – chiar daca mai tarziu – doua personalitati, a mea si a lui, care au inteles ca pe lumea asta nu exista piedici. Ajunge sa vrei, si sa intelegi de ce.
May 7th, 2011 at 6:20 pm
Dumnezeule mare, fată dragă, nu știu cum ești la balet, dar la scris ai un talent extraordinar. Niște povești care mă fac să nu mă las de citit până nu termin. M-ai făcut să lăcrimez la posturile în care m-am regăsit. Și nu au fost puține.
Te adaug în blogroll. Să nu te oprești din scris, da???
May 10th, 2011 at 7:43 pm
Emotionant. Am stat lipita de ecran aceste citeva minute. Intr-un fel, mi-ai amintit si de N Portman in Black Swan…
BRAVO!
September 6th, 2011 at 10:43 am
buna chiar imi displace site-ul tau !? sper sa mai citezi
Leave a Reply