Unul dintre personajele din “Magicianul”, spune la un moment dat ca a ierta inseamna a uita. M-am intrebat de multe ori daca poti ierta si uita, poti uita dar nu poti ierta, ori poti ierta fara a uita. Singurul raspuns pe care mi l-am putut da a fost ca a ierta in sine este un act care cuprinde si uitarea si ca a ierta este poate cel mai demn, mai frumos si mai bun lucru pe care un om poate sa invete sa il faca.
Incepand cu a se ierta pe sine, a-si ierta limitele, greselile, trecutul sau neputinta, si a-i ierta pe cei din jur. Pe cei care i-au facut rau intentionat sau nu, cei care nu l-au inteles, cei care nu l-au iubit asa cum a vrut sa fie iubit sau cei care au plecat lasand in urma un gol. Putini dintre noi sunt atat de norocosi incat sa fie inconjurati pe parcursul intregii vieti de oameni care sa ne faca numai bine. Nu toti cei care fac parte din lumea noastra pentru diferite perioade de timp ne sunt sau ne raman prieteni. Cineva mi-a spus odata ca un prieten adevarat este cel care apare la usa ta din senin, doar pentru ca te intreba ce faci. A te strange un brate si a-ti spune cateva cuvinte frumoase. Dar acesti oameni sunt rari, sau mai bine zis relatiile acestea nu sunt de gasit la tot pasul. Poate de cei mai multi dintre ei nu ne laga amintiri placute, dar tocmai aceasta cred ca este frumusetea actului de a ierta. Faptul ca poti schimba si alege ce fel de amintiri sa pastrezi si cum sa te raportezi la trecut.
Atunci cand cineva iti provoaca suferinta, ea nu numai ca nu dispare cu una cu doua, dar de multe ori poate fi o durere care fie si estompata de trecerea timpului, va ramane pentru totdeauna o cicatrice. Insa prin a ierta, cred ca ne putem usura existenta si putem face ca povara pe care o purtam in spate, ca bagajul de lacrimi, deceptii si tristete sa nu ne doboare. Sau cel putin sa nu ne macine la nesfarsit. Am invatat ca iertand, ma pot uita in urma si acolo sa fi ramas doar ceea ce a fost frumos. Doar bucuria, lumina si iubirea. Am observat ca exista foarte multe lucruri ce pot declansa amintiri placute. Mirosuri, locuri, obiecte, sunete, stari, iar lista poate continua. Un singur lucru este capabil sa reinvie durerea, sau sa ne aminteasca ce am simtit atunci cand a durut. Chipul sau prezenta celui care ne-a ranit. Si atunci, de ce sa nu iertam? Iertarea cred ca ne poate salva si de frica, ne poate da incredere si ne poate face sa zambim vietii fara un motiv anume, ci doar pentru ca ne este sufletul usor, impacat si liber.
Eu am iertat, si nu exista nici mcar un om care sa fi trecut prin viata mea si pe care sa nu-l pot vedea ori de care sa nu ma lege fie si cea mai marunta amintire frumoasa. Poate ca in schimb imi va lua viata intreaga sa invat sa ma iert pe mine, insa nu cred ca exista un lucru mai intelept si mai uman care sa-mi ocupe timpul ce mi-a fost daruit.
Sunt multe motivele pentru care imi place limba franceza, iar unul dintre ele este faptul ca sinonimul lor pentru “model” este “mannequin”. Conform definitiei in engleza, acest cuvant insemna: “A life-size full or partial representation of the human body, used for the fitting or displaying of clothes”. Nu am inteles niciodata de ce maechinele sunt numite modele. Modele pentru cine, modele de ce? Unii ar putea spune de perfectiune insa perfectiunea este un concept care defapt nu exista, iar modele de frumusete, cu atat mai putin. Cu riscul de a utiliza expresii cliseistice, frumusetea nu are standarde sau tipare. Nu exista un sablon dupa care oamenii se ghideaza pentru a putea arata cu degetul si a spune cine este frumos si cine este urat.
Asa demodata cum sunt eu, consider ca frumusetea este o imbinare a aspectului fzic armonios cu o multime de alte detalii care conduc la acea imagine placuta ochiului. Gratia unei femei, stilul, felul a se misca, de a manca, de a gesticula, caldura, zambetul, atitudinea, gingasia, eleganta si modul de a-si purta feminintatea ca pe cel mai de pret accesoriu, nu au nimic de a face cu acele imagini “polished”, scoase din cutie si trase la indigo. Ce valoare are un ten perfect daca este rezultatul unor ore intregi petrecute sub mainile pricepute ale stilistilor sau trecute prin Photoshop? O femeie frumoasa este radioasa atunci cand se trezeste dimineata cu parul ciufulit si cute pe fata. Si asta este valabil si in cazul “modelelor”. Multe dintre ele arata mult mai frumos atunci cand nu sunt trase de par si transformate in personaje. Intotdeauna am sustinut ca rolul unui manechin nu este de a fi frumos. Un manechin trebuie sa aiba o silueta impecabila (niciodata nu voi putea fi de acord cu formele voluptoase pe catwalk), un chip interesant, cameleonic si usor de modelat, dezinvoltura in fata aparatului de fotografiat si capacitatea de a se juca, a da viata hainelor pe care trebuie sa le prezinte.
Mi se par nedrepte generalizarile de tipul “modelele sunt umerase pentru haine”, “marionete” sau “sunt proaste si de asta si-au ales aceasta meserie”. Sunt destule exemple de manechine care nu sunt proaste deloc, din contra, sunt in primul rand femei speciale, cu trupuri superbe si nu doar atat. Insa faptul ca fete precum Sasha Pivovarova sau Freja Beha sunt pe copertele Vogue, Harper’s Bazaar si Elle promovand un stil androgin, un trend in care manechinele nu arata ca Victoria’s Angels ci mai degraba ca niste somaleze subnutrite, nu inseamna ca ele devin automat modele de frumusete.
“Modelul” meu de frumusete va fi mereu Audrey Hepburn. Nu pentru ca era slaba sau pentru felul in care isi sufleca manecile camasii albe in Roman Holiday. Ci pentru tot ceea ce transmitea, pentru felul in care umplea ecranul si pentru sufletul ei frumos care i-a pastrat intact farmecul si lumina pana la 60 de ani. Apeland din nou la un cliseu, frumusetea lui Audrey Hepburn era frumusete interioara, nu o imagine lucioasa si retusata.
Un alt lucru pe care nu il inteleg si care mi se pare nedrept atat fata de manechine cat si fata de celelalte femei condamnate de societate sa aspire la un ideal contrafacut, este faptul ca frumusetea “modelelor” este o chestiune implicita. Parca ar fi o eticheta lipita pe produs, o stampila care atesta statutul lor. “E model, deci e frumoasa”. Nu e o frumusete pe care sa o poti descoperi, cauta sau ceva unic. Nu, este un soi de definite: model= frumusete. Mie imi place Sasha Pivovarova cu trupul ei androgin si fata de alien (citandu-mi prietenii), imi place desi nu are nimic de-a face cu frumusetea blondelor americane, dulci si desenate. Nu are ochi perfecti, gura carnoasa, si nu totul este pictat la milimetru. Parul ei nu este lung si nu ii cade pe umeri in valuri precum cel al lui Rapunzel. Este o femeie pe care o privesc cu admiratie, nu pentru ca este model, ci pentru ca se remarca. Din 30 de fete toate machiate la fel si lipsite de expresie, figura ei se detasaza si depaseste paginile revistei. Si atunci, nu pot spune despre ea ca este frumoasa pentru ca este model, si modele asa sunt “alese”. Criteriul pe care trebuie sa-l indeplineasca fiind frumusetea. Ar insemna sa-i rapesc ceva ce-i apartine fara a avea nevoie de validare.
Audrey Hepburn nu ar fi putut sa fie manechin niciodata pentru ca inaltimea nu i-ar fi permis. Si cu toate acestea, cu putin efort, pot gasi cativa oameni demodati ca mine care vor spune ca inainte de a fi o actrita talentata, un style icon sau un om care si-a dorit sa schimbe lumea, Audrey a fost o femeie superba.
Incerc sa nu-mi obosesc prea tare cititorii cu fascinatia mea pentru Sex and The City, dar gasesc tot timpul de remarcat cate o intamplare amuzanta, un citat sau o perche de pantofi pe care Carrie a purtat-o intr-o zi ploioasa in New York. Mi se reaminteste foarte des ca povestea, hainele, stilul de viata, sunt utopice. Ca “asa ceva nu exista in viata reala”. Dar cate dintre filmele pe care le vedem de-a lungul vietii nu sunt doar fictiune imposibil de regasit in viata reala?
Motivul pentru care continuam sa ne uitam la ele si le permitem sa ne atinga, emotioneze, afecteze, ori ne regasim in diferite personaje, este tocmai faptul ca avem nevoie de o alternativa la viata atat de imprevizibila, care nu a fost regizata si al carui deznodamant nu-l aflam dupa 3 ore. In realitate nu exista Carrie care raspunde la telefon exact atunci cand Miranda are nevoie de ajutor pentru ca si-a sucit gatul. Nici un Mr Big care vine la Paris sa o caute pe Carrie fara sa o fi sunat in prealabil si deci sa fi distrus tot acest farmec care apartine lumii de pe ecran.
Intotdeauna mi-au placut scenele in care doi iubiti sau prieteni se cearta, nu isi vorbesc cu zilele, iar apoi unul dintre ei apare in miez de noapte la usa celuilalt. In primul rand, oamenii nu pastreaza tacerea zile ori saptamani intregi pentru ca se tem. Iar daca o fac, inseamna ca si-au pierdut interesul. In al doilea rand, nu am auzit prea des povesti care sa se termine cu “si a aparut la mine la usa”. Si asta pentru ca este un gest mult prea siropos, patetic si deplasat. O singura data am facut un asemenea gest, “ca in filme”. M-am urcat pe bicicleta in toiul noptii si am pedalat din Militari pana la Universitate. Am ajuns traspirata si murdara, cu lantul cazut si cu vanatai, dar dupa o cearta cu tunete si fulgere, fusese singurul lucru pe care simteam ca trebuie sa-l fac. Si a fost neregizat. Nu aveam nici periuta de dinti la mine, nici placa de indreptat parul, dar a doua dimineata m-am trezit cel putin la fel de radioasa ca Charlotte dupa 4 ore la machiaj.
Am realizat ulterior ca pe oamenii acestia pentru care facem gesturi “malaiete” (citandu-l pe Alain de Botton), trebuie sa-i tinem aproape. O singura data am “aparut” la usa cuiva si momentul respectiv a fost mult mai intens decat oricare scena perfecta din Sex and The City. A fost real. Prietenii nu raspund intodeauna la telefon si timpul lor liber nu se sincronizeaza cu al nostru. Prietena mea cea mai buna este in Bucuresti. Eu in Londra. Uneori imi spune “intru intr-o intalnire”, iar atunci cand la mine e 12, la ea e doua dimineata. Dar asta nu ma impiedica sa ma uit in continuare la Sex and The City si sa incerc sa nu mai privesc totul dar ca pe o utopie, pe un stil de viata glamorous si idealizat. Fara pretentia de a-mi trasforma prieteniile in povestea Carrie-Miranda-Charlotte-Samantha, pot invata ca o prietenie frumoasa si trainica nu pica din cer pentru ca asa sunt unii oameni, norocosi. Trebuie ingrijita si mentinuta cu toleranta, dorinta, lucruri marunte dar si gesturi “malaiete”. Avantajul realitatii este ca reprezinta sursa de inspiratie pentru filmele care ne fac sa tanjim dupa o bucatica de perfcetiune, iar ea nu dureaza doar trei ore.
Duminica, la ora 8 dimineata, este liniste in Trafalgar Square. Piata este pustie si insorita, iar clopotele de la Saint Martin’s in The Fields sunt singurele care umplu aerul rece. Sunt gunoaie pe jos, sticle si pahare, mucuri de tigari, hartii. Cei care se intorceau beti de la petrecri sambata seara dorm acum. Lasa orasul sa se odihneasca. Singurii care pot fi vazuti pe strazi sunt oameni in varsta, care se plimba la brat, se opresc, respira si admira. Cei mai multi dintre ei zambesc. Nu neaparat celorlati trecatori, ci primaverii, aerului proaspat de mai, diminetii promitatoare si orasului care le ingaduie cateva clipe de ragaz pana sa se dezmeticeasca.
Atunci cand ii aud vorbind, sentimentul meu de admiratie este amestecat cu putina teama si rusine. Spre deosebire de tinerii de varsta mea, ei utilizeaza de cel putin doua ori mai multe cuvinte intr-o fraza. Cuvintele lor sunt mai bine articulate, vocabularul mai bogat si ritmul mai domol. Nu este o regula generala, dar de cele mai multe ori intrezaream printre povestile lor culoarea vremurilor pe care le-au trait. Felul atat de diferit de a saluta, de a multumi, manierele, inclinarile aproape imperceptibile ale capului, modulatiile vocii si lipsa de graba.
Mi-am amintit de mine cand aveam 15-16 ani, telefon mobil si ma indragosteam. Incercam sa inghesui intr-un mesaj de 160 de caractere toti fluturii din stomac si bataile rapide ale inimii. Lungimea cuvintelor era redusa la jumatate. Combinatii de prescurtari si englezisme, toate menite sa traspuna in cuvinte trairile mele, dar si sa ma scuteasca de observatiile mamei ca factura de la telefon era prea mare.
As fi putut scrie o scrisoare. Cu stiloul, pe hartie. Fara sa ma limitez la 160 de jumatati de cuvinte. O scrisoare de 2, 5 sau 30 de pagini. Pe care as fi putut sa o scriu cu rabdare, cu mana tremurand de emotie si cu pete de cerneala. As fi putut sa o tin la piept inainte de a o trimite, sa o parfumez si sa astept cu infriguarare raspunsul. Dar cine avea timp sa astepte? Confirmarea faptului ca dragostea imi este impartasita trebuia sa vina in cel putin cateva minute. Daca nu auzeam sunetul telefonului, incepeam sa-mi frang mainile si sa ma gandesc ca nu ma iubeste. Nicidecum ca poate scrisoarea s-a pierdut pe drum, ori ca si el imi compune una la fel de lunga.
As vrea sa cred ca rabdarea de a vorbi si de a trai frumos vine odata cu varsta. Ca atunci esti intelept si intelegi ca nu ti-a mai ramas nimic de facut decat sa te bucuri. Sa respiri adanc si sa te opresti pentru a te minuna si a te umple de liniste. Dar ma tem. Ma tem ca intr-o lume in care revistele si cartile tiparite vor muri (dupa prezicerile celor din jur), si in care vom citi de pe iPad, a trai, a vorbi si a savura cum o fac cei care citeau carti legate in piele va fi foarte greu de indeplinit.
As vrea nespus de mult ca cel alaturi de care ma voi trezi dimineata sa-mi lase un bilet pe perna, si nu un mesaj pe Mac sau pe Blackberry. Si as mai vrea sa pot sa-mi tin copiii in brate, iar ei sa atinga cu manutele lor pufoase paginile cartilor din care eu le voi citi povesti.
Iar ultimul gand care nu-mi da pace in aceasta dimineata frumoasa de mai, este ca poate ar trebui sa invatam sa ne oprim mai devreme. Nu doar atunci cand realizam ca timpul nostru se apropie de sfarsit.
Oamenii spun ca nu trebuie sa traiesti in trecut. Oamenii mai spun ca nu trebuie sa traiesti nici in viitor. Ci ca prezentul este singurul asupra caruia ne putem concentra. Trecutul este ireversibil, viitorul incert, astfel incat singura optiune ramasa este sa ne multumim cu prezentul. De multe ori m-am intrebat ce inseamna prezent. Cat dureaza, sau cum se calculeaza aceasta durata. Sunt secunde? Minute, ore? Ziua de azi, o rasuflare?
De ce trecutul este atat de rau famat este o alta intrebare al carei raspuns nu l-am gasit inca. O posibila explicatie este frica. Frica de a ne confrunta cu greselile facute, cu durereau sau suferinta care raman, cu amintirile neplacute dar si cu cele frumoase, frica de a privi inauntrul nostru, de a ne distanta si de a judeca dupa ce timpul s-a scurs. Sau poate frica de a invata sa dam drumul, sa traim cu ceea ce avem si sa nu mai tanjiam dupa ceva am avut ori s-a terminat.
Nu cred ca trecutul este o ancora ce ne tine in loc. Nu cred ca trebuie sa o ridicam pentru a putea merge mai departe sau sa renuntam la ceea ce am fost pentru a deveni ceea ce vom fi. Si nu cred ca “a trai in prezent” exclude posibilitatea convietuirii cu trecutul. El este doar un bagaj pe care il purtam cu noi prin viata. Un bagaj ce devine din ce in ce mai greu in timp ce noi devenim din ce in ce mai usori. Mai puternici si mai intelepti. Ce rost are sa ne ferim de trecut atunci cand viitorul nu ne apartine ci este doar o speranta, o nazuinta si un miracol descoperit in fiecare dimineata. Odata cu soarele ce rasare, inca o sansa de a trai frumos, de a fi recunoscatori si zambitori.
Niciodata nu m-am simtit foarte atrasa de a face poze locurilor in care am fost, oamenilor dragi, prietenilor sau rasaritului la mare. Si asta pentru ca pastrez imaginile atat de vii in minte, incat nu am nevoie de un suport de hartie. Imi iubesc amintirile, nu ma tem de ele, ci le pretuiesc. Ma intorc catre ele atunci cand nu gasesc resurse pentru a ma bucura, atunci cand imi este dor, atunci cand ajung la o concluzie, trebuie sa iau o decizie sau sunt pe cale de a repeta o greseala. Ma intorc la ele ca sa nu deformez in timp povestile, ci ca incerc sa pastrez totul intact. Nu vreau sa uit, pentru ca filtrul creierului nostru nu este atat de puternic incat sa cearna doar lucrurile pe care vrem sa le stergem. Iar odata cu momentele dificile risca sa fie pierdute amintiri minunate.
Nu traiesc in trecut, dar imi reamintesc in fiecare zi ca trecutul meu sunt eu. Si chiar daca atunci cand deschid ochii dimineata este o noua zi, eu sunt aceeasi. Nu vreau sa o iau de la capat, ci sa continui povestea. Chiar daca ziua de ieri a trecut, ceea ce am facut, ceea ce am simtit, gandit si trait ramane. Iar atunci cand povestea se va apropria de final, imi voi dori sa stiu cine am fost si sa imi amintesc fara ajutorul albumelor vechi cu poze, al copiilor sau al lucrurior pe care le-am realizat. Ci cu ajutorul sufletului.