Duminica, la ora 8 dimineata, este liniste in Trafalgar Square. Piata este pustie si insorita, iar clopotele de la Saint Martin’s in The Fields sunt singurele care umplu aerul rece. Sunt gunoaie pe jos, sticle si pahare, mucuri de tigari, hartii. Cei care se intorceau beti de la petrecri sambata seara dorm acum. Lasa orasul sa se odihneasca. Singurii care pot fi vazuti pe strazi sunt oameni in varsta, care se plimba la brat, se opresc, respira si admira. Cei mai multi dintre ei zambesc. Nu neaparat celorlati trecatori, ci primaverii, aerului proaspat de mai, diminetii promitatoare si orasului care le ingaduie cateva clipe de ragaz pana sa se dezmeticeasca.
Atunci cand ii aud vorbind, sentimentul meu de admiratie este amestecat cu putina teama si rusine. Spre deosebire de tinerii de varsta mea, ei utilizeaza de cel putin doua ori mai multe cuvinte intr-o fraza. Cuvintele lor sunt mai bine articulate, vocabularul mai bogat si ritmul mai domol. Nu este o regula generala, dar de cele mai multe ori intrezaream printre povestile lor culoarea vremurilor pe care le-au trait. Felul atat de diferit de a saluta, de a multumi, manierele, inclinarile aproape imperceptibile ale capului, modulatiile vocii si lipsa de graba.
Mi-am amintit de mine cand aveam 15-16 ani, telefon mobil si ma indragosteam. Incercam sa inghesui intr-un mesaj de 160 de caractere toti fluturii din stomac si bataile rapide ale inimii. Lungimea cuvintelor era redusa la jumatate. Combinatii de prescurtari si englezisme, toate menite sa traspuna in cuvinte trairile mele, dar si sa ma scuteasca de observatiile mamei ca factura de la telefon era prea mare.
As fi putut scrie o scrisoare. Cu stiloul, pe hartie. Fara sa ma limitez la 160 de jumatati de cuvinte. O scrisoare de 2, 5 sau 30 de pagini. Pe care as fi putut sa o scriu cu rabdare, cu mana tremurand de emotie si cu pete de cerneala. As fi putut sa o tin la piept inainte de a o trimite, sa o parfumez si sa astept cu infriguarare raspunsul. Dar cine avea timp sa astepte? Confirmarea faptului ca dragostea imi este impartasita trebuia sa vina in cel putin cateva minute. Daca nu auzeam sunetul telefonului, incepeam sa-mi frang mainile si sa ma gandesc ca nu ma iubeste. Nicidecum ca poate scrisoarea s-a pierdut pe drum, ori ca si el imi compune una la fel de lunga.
As vrea sa cred ca rabdarea de a vorbi si de a trai frumos vine odata cu varsta. Ca atunci esti intelept si intelegi ca nu ti-a mai ramas nimic de facut decat sa te bucuri. Sa respiri adanc si sa te opresti pentru a te minuna si a te umple de liniste. Dar ma tem. Ma tem ca intr-o lume in care revistele si cartile tiparite vor muri (dupa prezicerile celor din jur), si in care vom citi de pe iPad, a trai, a vorbi si a savura cum o fac cei care citeau carti legate in piele va fi foarte greu de indeplinit.
As vrea nespus de mult ca cel alaturi de care ma voi trezi dimineata sa-mi lase un bilet pe perna, si nu un mesaj pe Mac sau pe Blackberry. Si as mai vrea sa pot sa-mi tin copiii in brate, iar ei sa atinga cu manutele lor pufoase paginile cartilor din care eu le voi citi povesti.
Iar ultimul gand care nu-mi da pace in aceasta dimineata frumoasa de mai, este ca poate ar trebui sa invatam sa ne oprim mai devreme. Nu doar atunci cand realizam ca timpul nostru se apropie de sfarsit.