Plimbandu-ma astazi sub razele fierbinti ale unui soare necrutator, un gand razlet s-a insinuat in mintea mea si s-a transformat pe nesimtite intr-o intrebare. De ce spun oamenii adevarul? Bineinteles ca aceasta intrebare se adreseaza acelora dintre noi care nu sunt capabili sa pastreze secrete si mai devreme sau mai tarziu ‘marturisesc’ ce aveau de marturisit.
Concluzia la care am ajuns este ca spunem adevarul pentru a ne absolvi pe noi insine. Nu cred ca atunci cand mintim, ascundem ceva, ranim sau inselam pe cineva si mergem apoi oferindu-i adevarul pe tava o facem din respect. Daca l-am fi respectat pe celalalt, nu l-am fi tradat, iar iubirea nu este nici ea o scuza. Mi se pare de-a dreptul pueril si prosteste sa invoci un asemenea motiv. ‘Te iubesc, astfel incat trebuie sa-ti spun adevarul”. Dragostea nu are nicio legatura cu abilitatile noastre de a minti, ascunde, preface si disimula. Se poate insa dovedi inca o data ca ne iubim pe noi insine mai mult decat ii iubim pe ceilalti iar spiritul nostru de auto conservare si natura egoista ne imping catre astfel de actiuni. Pentru ca in situata data, preferam sa ranim pe altcineva daca asta este mai convenabil pentru noi. A face lucrul corect nu este intodeauna cel mai usor.
Iar atunci cand constientizam ceea ce am facut, ne confruntam cu propriile greseli, propria rautate sau lipsa caracterului, povara devine mult prea greu de suportat si trebuie sa ne eliberam. Si atunci, sub pretextul unui gest maret si onorabil, ranim pentru a doua oara acelasi om. Ce beneficiu ii aduce lui sa cunoasca un adevar care apartine deja trecutului si care este ireversibil? O rana inutila, care nu poate provoca decat furie, suferinta si neintelegere. Insa mincinosul este pe jumatate iertat. Se simte mai usor si remuscarile nu il mai chinuie atat de tare. Probabil asteapta ca si iertarea din partea celuilalt sa vina mai repede din moment ce el a avut ‘curajul’ sa marturiseasca.
Curaj intr-o asemenea situatie este atunci cand realizezi pe deplin faptul ca ai ranit un alt om pentru ca asa a fost mai simplu si fie dispari din viata lui pentru a nu il obliga sa aiba alaturi un tradator, fie gasesti o modalitate de a te revansa. Si in acest timp, iti primesti ‘pedeapsa’ de a fi nevoit sa traiesti cu sufletul apasat. De a te trezi in fiecare dimineata si a te confrunta cu zbuciumul launtric, cu rusinea si durerea, fara a impovara pe altcineva. Probabil ca multi dintre noi nu ar suporta sa priveasca in ochii celui care ii iubeste si are incredere pentru ca si-ar da seama cat de nedrept este sa li se acorde atata iubire nemeritata. Si inca o data nevoia noastra de a fi iubiti este mai puternica decat nevoia de a-l iubi pe celalalt. Nu stiu cum ar arata o lume in care oamenii si-ar asuma intr-un astfel de mod greselile si ar avea taria sa traiasca invatand sa se ierte pe sine inainte de a pretinde iertarea celorlalti. Insa as vrea sa cred ca este mai usor sa invatam ce inseamna sa fii mai putin egoist pentru ca in definitiv, natura noastra nu este numai egoista.
M-am gandit ca de vreme ce filmele romanesti respecta traditia sumbrului, a tristetii si a uratului, sa nu ma dezic si sa scriu cateva randuri in acelasi ton: cu tristete. Am vazut astazi “Eu cand vreau sa fluier, fluier” si am realizat inca o data (daca mai era nevoie) ca romanii nu fac filme pentru romani. Se fac filme pentru “afara”. Filme dure, filme in care nu se poate distinge cu usurinta realitatea de fictiune. Filme care reflecta ceea ce se petrece in Romania, am putea spune, dar ele sunt filme care ii impresioneaza pe straini. Sunt “exotice”, vin de pe taramul saraciei, mizeriei, al tiganilor si al cainilor vagabonzi. Filme despre comunism pentru a nu reusi niciodata sa depasim acest moment si pentru a ne aminti in fiecare zi ca el, comunismul, inca planeaza asupra blocurilor si chipurilor gri ale oamenilor.
S-ar putea sa fiu condamnata, ca dupa 9 luni petrecute la Londra, m-am intors aici sa judec, sa fiu aspra si sa vorbesc urat desre tara mea. Departe de mine dorinta de a face acest lucru, insa atunci cand in prima zi petrecuta in Bucuresti, am iesit la ora 5 dupamiaza in oras si primele cuvinte pe care le-am auzit rostite din gura unui barbat pe strada m-au facut sa ma cutremur, am inteles ca Romania este exact ca in filme. Cuvintele lui aveau bineinteles conotatii sexuale si nu le voi putea reproduce aici, dar pana am ajuns in Piata Romana, am primit alte jigniri, fluieraturi, priviri scarboase si impertinente. Iar atunci cand plimbandu-ma pe bulevardul Magheru ziua in amiaza mare impreuna cu mama mea, un badarn a trecut pe langa mine si mi-a tras o palma peste fund, am fost de-a dreptul socata. Si nu purtam nici fusta scurta, nici pantofi cu toc, nici bluza cu decolteu. Daca pot sa inteleg intr-o oarecare masura privirile insistente si curioase ale femeilor care comenteaza faptul ca intr-o zi ploioasa am ales sa port o pereche de pantofi cu toc in locul unor adiadsi, nu pot accepta vulgaritatea, agresivitatea si comportamentul animalic.
Al doilea incident neplacut in primele 4 zile in Bucuresti, l-am trait untr-unul din locurile mele preferate din acest oras. Imi cumparasem un desert care costa 6 lei si i-am oferit vanzatoarei 10 lei. Ea mi-a spus ca nu are sa-mi dea rest si mi-a dat 5 lei, impreuna cu binecunoscuta replica “imi aduci tu alta data un leu”. I-am multumit si m-am indreptat catre iesire. O femeie care statea la coada in spatele meu m-a atentionat ca “se spune multumesc”. I-am raspuns ca am multumit deja si am dat din nou sa plec. Dar ea a continuat: “mai convingator trebuie sa fie acel multumesc”. Desi nu era vina mea ca vanzatoarea la ora 6 seara nu avea sa-mi dea rest (vesnica problema in Bucuresti), si ca se oferise din propria initiativa sa imi dea 5 lei in loc de 4, o terta persoana a tinut sa intervina. Si atunci am inteles. Am inteles ca problema romanilor este ca-i intereseaza mult prea mult ce fac cei din jur. Poate daca nu ar mai privi in stanga si in dreapta, daca nu ar mai comenta, compara si ar fi atat de doritori sa stie tot ce misca, le-ar ramane putin timp de gandire. Si de introspectie.
Nu se poate sa existe evolutie atunci cand principala preocupare cand stai la coada este sa asculti conversatia celui dinaintea ta. Remarcile de tipul “uite-o si pe asta ce rochie are” nu vor conduce niciodata la civilizatie. Sau la o tara in care oamenii sa zambeasca pe strada si sa fie deschisi. Amabilitatea nu inseamna utilizarea exacerbata a diminutivelor. Auzi peste tot “poftiti facturica”, “banutii”, “sa va dau si o punguta”, ca sa nu mai vorbesc de falsii umili care nu te scot din “sa traiti sefu’”. Amabilitatea vine din educatie, dar nu este simplu sa fii bun. Sa fii respectuos si sa nu te iei atat de tare in serios. Dar romanii sunt importanti, ei se pricep la toate, si la politica si la afaceri, si la arta. In metrou nu-si vad de cartea sau de ziarul lor, ci studiaza vecinii de compartiment. Dar nu ti-ar zambi pentru nimic in lume. Se uita chioras. Si atunci ma intreb, cum sa nu fii deprimat tot timpul? Criza sau nu, tara falimentara sau scandaluri politice, criza exista defapt la un nivel mult mai profund. Degeaba rujul Chanel e cu 50 de lei mai scump ca la Londra si toata lumea iese la terasa pe Smardan, distrugandu-si tocurile Prada in hartoapele din centrul vechi. Caci romanii ies sa se vada. Sa fie vazuti, sa treaca printre mese si sa se uite in farfuriile celor care servesc cina. Dar cati dintre cei care ies in acea noua cantina in aer liber se imprietenesc sau schimba doua vorbe cu cei de la masa alaturata? Si cand spun doua vorbe nu ma refer la “da-te mai incolo”.
Romania nu este nici tara gropilor, nici tara filmelor de tip “penitenciar”. Nu este tara brutelor, a “cocalarilor” sau a manelelor. Nu este tara masinilor scumpe ai caror posesori traiesc in garsoniera in Militari, asa cum nu este nici tara tiganilor sau a hotilor. Este o tara ca oricare alta, o bucatica de uscat pe acest pamant, dar o tara care stiut sa-si renege si alunge oamenii de valoare cu tot ce au avut ei mai bun si mai frumos de oferit. Iar in tara lui “las’ ca merge si asa”, unde schimbarea nu este de bun augur, si lumea se plange de vreme, de criza, de pensii si de sefi de stat, incerc sa gasesc motive pentru a reveni mai des. Se spune ca omul sfinteste locul, dar incep sa cred ca poate aici e nevoie de mai mult. Si as vrea sa cred ca nu de un miracol. Astept insa cu nerabdare ziua in care voi viziona un film romanesc despre doi tineri care s-au intalnit in Cismigiu si s-au indragostit, asa cum astept ziua in care mi se va zambi pe strada.