Pentru ca sunt norocoasa si locuiesc cu cineva care imi impartaseste placerea de a scrie, imi permit sa redau un fragment dintr-un articol scris de colega mea de apartament. Textul cu pricina este in engleza insa traducerea i-ar rapi din farmec. Va las asadar sa-l savurati in original.
‘”Imagine waking up next to a girl with a moustache! Disgusting!”
This is what my very well groomed and very opinionated flat mate cried out one evening during a rather animated conversation about what is, and what isn’t acceptable in the realms of personal grooming and hygiene.
We discussed bodily hair in light of my recent inaugural Brazilian. My flat mate, Sabina, believes that bodily hair is more or less completely unacceptable in a woman. I tend to agree but also believe that this is due to our conditioning from a very young age and brain-washing from the media. She happily and regularly epilates every nook and cranny of her body while I reluctantly and infrequently shave my arms and legs and only very recently and under protest, experienced waxing my lady garden.
An issue what we both feel very strongly about is woman who apply make up in public.
On a crowded train or bus on their way to work seems to be the preferred performance space of these tacky, self-absorbed creatures.
I was on a train recently coming from back from Cardiff, which may be part of the problem, and sitting across from me was a young girl, very intently applying her make up and next to her, her dutiful boyfriend who had the humiliating task of holding her compact for her.
She spent 15 minutes furiously powdering her face with an enormous brush. A small cloud over blusher and concealer gathered around her and her boyfriend and I wanted to ask if a paint brush would be more appropriate. Or a towel perhaps.
Then, another 10 minutes for the eye make up. This exercise involved many strange facial expressions and contortions which reminded me of someone I one saw in Fabric who had taken way to much ecstasy.
And then the finale 10 minutes for eye-liner, mascara and some lipstick. I must admit I couldn’t help but admire the deftness of her technique of applying mascara on a bumpy train without accidentally gouging one of her eyeballs out whit the mascara wand.
However, at the same time I secretly hoped she would.”
Hannah Ruth Wallis
Calatoriile cu transportul in comun ofera zilnic un spectacol fascinant.
Cortina se deschide odata cu usile trenului, metroului sau ale autobuzului. Oamenii asteptand sa navaleasca inauntru isi schimonosesc chipurile, bat din picior si tremura de nerabdare. In acele cateva secunde isi pierd demnitatea, ratiunea sau orice alt indiciu care ar putea indica superioritatea fata de animale. Nu mi s-a intamplat niciodata sa iau parte la vreo reprezentatie in care calatorii sa urce in mijlocul de transport dupa ce ultimul pasager a coborat. Cu acele expresii odioase ale fetelor si ochii iesiti din orbite, se imbrancesc si se calca pe picioare pentru a-si asigura un scaun. Majoritatea dintre ei se indreapta catre un birou unde isi vor petrecere tot restul zilei stand jos. Dupa ce toate locurile s-au ocupat, oamenii nu se mai grabesc si se opresc la intrare. Codasii isi vara coatele in spatele ori coastele vecinului, sperand ca acesta se va misca. Incercarea este insa inutila si nici vocea conductorului care aproape implora oamenii, “Please move down inside the carriage” nu trezeste nicio reactie. Par toti prinsi intr-un soi de transa si respira greu in ceafa celui din fata.
Unul dintre personajele principale este domnisoara care se machiaza. Isi intinde cu degetele murdare fondul de ten, apoi isi creioneaza ochii si isi coloreaza buzele manjindu-se in timp ce vagonul se zgaltaie. Fardul insa nu reuseste sa mascheze lipsa feminitatii si a elegantei. O alta tinara, si mai putin preocupata de maniere, isi indeasa unghia roz in nas, se scobeste si apoi mananca gratios continutul extras. Langa ea, este baiatul cu ochelarii de soare pe nas din castile caruia razbate o muzica pe care nimeni altcineva nu vrea sa o asculte.
O doamna distinsa, cu parul alb strans intr-un coc ordonat is taie unghiile. Zgomotul scos de unghera acompaniaza sforaitul sotului ei insa nu reuseste sa acopere vocea stridenta a adolescentei care vorbeste la telefon.
Cativa calatori citesc dar cei mai multi inghit pe nemestecate stirile din ziarele gratuite culese din statie. Isi rumega sandsivurile care duhnesc si intorc cu mainile unsuroase paginile pentru a se desfata cu urmatoarele crime si violuri. O lectura usoara este un mod placut de a incepe ziua. Desi oamenii se inghesuie intr-un spatiu atat de ingust, ramane intodeauna loc pentru tensiune si ostilitate. Buzele tuguiate, ochii ingustati care arunca priviri glaciale si comentariile acide fac parte din scenariu.
La inceput priveam cu amuzament si curiozitatea noului sosit aceasta nonsalanta a englezilor. Femeile care se fardau sau isi schimbau panatalonii in metrou, domnii care se descaltau, sau obiceiul de a manca fripura sau curry pe genunchi. In Romania eram obisnuita cu mirosurile gretoase de transpiratie, muradria, tatele care se luau la harta tot timpul si conflictele iscate din pricina faptului ca tinerii nu ofereau locurile celor in varsta. Englezii sunt un popor de oameni educati si multa vreme am refuzat sa cataloghez aceasta degajare ca fiind defapt indolenta. Admiram chiar faptul ca ei nu puneau atat de mare pret pe aspectul fizic si nici nu bagau de seama daca bluza le era patata sau avea o gaura. Nu-i deranja nici oja sarita de pe unghii, parul nespalat, purtatul costumului cu adidasi sau firimiturile atarnand din barba.
Cu timpul insa am inteles ca atitudinea relaxata a englezilor nu este cu mult mai diferita de nesimtirea romanilor. Atat timp cat nu trebuie sa impresioneze un sef, un prieten sau pe oricine altcineva, oamenii par sa uite de stima de sine. Nu conteaza faptul ca se injosesc comportandu-se precum niste bovine, vecinii de compartiment nu reprezinta o amenintare.
Vorba din popor despre gospodina care matura si ascunde gunoiul sub covor ilustreaza perfect faptul ca rasa umana nu este in realitate atat de evoluata precum ne place sa credem. Aici nu este vorba nici despre educatie, maniere, rafinament, bun simt ori eleganta, ci despre faptul ca oamenii nu constientizeaza ceea ce fac. Asa cum le este lene sa stea in picioare si sunt disperati sa zaca tolaniti pe scaune, oamenilor le este lene sa gandeasca. In aceste conditii, diferenta dintre bipede si patrupede devine greu de sesizat, mai ales atunci cand mainile sunt utilizate drept instrumente de scobit in nas.