Atunci cand esti bolnav si zaci in pat, in incercarea de a nu te concentra asupra durerii ori a starii de rau, inchizi ochii si fie incerci sa adormi, fie incerci sa te gandesti la alte lucruri. Dupa ce am epuizat toate rochille, perechile de pantofi sau cartile pe care mi le doresc, dupa ce m-am plimbat in gand prin Parc Monceau si am mancat o assiette vegetarienne la bistro-ul meu preferat din Marais, mi-am amintit de copilarie, cand ma imbolnaveam si mama vroia sa-mi faca frectie. Plangeam, ma milogeam, inchideam ochii si imi schimonoseam fata cand se apropia de mine pentru a ma tortura. Acum, as fi dat orice ca sa o am pe mama langa mine. As fi acceptat chiar si o frectie. Mi-am indreptat apoi ochii spre telefon si m-am gandit la oamenii pe care ii sun atunci cand nu imi este bine. Sunt aceeasi oameni pe care ii sun si atunci cand imi este foarte bine, ii sun si fara motiv, doar ca sa le aud vocea, si pentru a afla “ce mai e nou” (o barfa rapida), sunt oamenii care trebuie sa ma anunte cand decoleaza si cand aterizeaza atunci cand calatoresc cu avionul, sunt cei carora am senzatia ca nu le spun niciodata cat de mult ii iubesc.
Cea mai buna prietena a mea este mama. Nu am descoperit asta odata cu trecerea anilor, ci am simtit-o de cand eram foarte mica. Nici acum nu inteleg cum o persoana matura putea sa gaseasca un prieten intr-un copil de 5 ani. Mama ma lua in serios, imi vorbea fara sa se maimutareasca sau sa-mi lase impresia ca eu sunt mica si ea e mare (adica eu proasta, ea desteapta). M-a respectat si m-a privit cu admiratie fara a-mi exagera vreodata calitatile sau a ma considera cea mai buna si frumoasa din lume doar pentru ca sunt a ei. Si niciodata nu am gasit intr-un om mai multa intelegere, mai multa bunatate, daruire si intelepeciune.
Desi distanta dintre noi ma intristeaza si de multe ori dorul este coplesitor, ea reuseste sa fie cu mine tot timpul si uneori ma trezesc vorbind in gand cu ea. Rad, imi spun ca sunt nebuna si o sun. Iar atunci cand raspunde, este suficient sa spun “Alo” ca sa isi dea seama daca sunt bine sau nu. Chiar si atunci cand pe moment am senzatia ca am reusit sa o pacalesc ca totul este absolut perfect, imi spune dupa cateva zile ca stia ca ceva se intampla cu mine.
Mama nu imi este cea mai buna prietena doar pentru ca este la dispozitia mea oricand, pentru ca ma ajuta cu orice sau pentru ca imi da sfaturi. Ceea ce simt eu depaseste chiar si caldura si siguranta unei relatii mama-fiica foarte speciale. Prietena mea, mama, este ca o oglinda foarte scumpa si de o calitate exceptionala, nu ca cele din cabinele de proba care intotdeuna reflecta realitatea putin distorsionata. Iar in ea gasesc raspunsurile chiar si atunci cand ar fi mai usor sa ma mint singura. Ea nu judeca, nu dojeneste si nu cauta sa demostreze ca a avut dreptate. Imi pune doar, cu multa compasiune, intrebarile pe care eu nu am curajul sa mi le pun. Felul in care o mama isi iubeste copilul este minunat, dar absolut extraordinar este cand acel copil simte ca nu este iubit doar pentru ca asa dicteaza legea firii, ci pentru ceea ce este el.
Cel mai bun prieten al meu este Emi. Am fost tot timpul o fiinta solitara si nu am reusit sa-mi fac prea multi prieteni. Chiar daca in adolescenta priveam cu gelozie fetele care isi gaseau cate o “cea mai buan prietena” si incepeau sa faca totul impreuna, am inteles mai tarziu ca acest tip de relatie nu mi se potriveste. Desi am avut cateva prietene fete, nu a fost niciodata asa ca in filmele americane, cu dormit una la cealalta acasa, cu talismane norocoase, cu sedinte de poze uploadate apoi pe Facebook ori cu imprumutat de haine. Eu nu imprumut hainele mele nimanui. Dar lui Emi, i-am dat un fular. Si odata cu acel fular am renuntat si la ideile fixe privind prieteniile si la tendinta de a vedea relatiile dntre oameni in alb si negru. Cu el am trecut de la stadiul de indragosteala ce ne-a luat mintile, la mutat impreuna, la certuri si aruncat cu lucruri, la concluzia ca eram amandoi prea tineri si incapatanati si ca ne lipsea cu desavarsire toleranta izvorata din intelepciune. Am avut insa inspirata ideea de a nu lasa totul sa ajunga in punctul in care sa nu ne mai suportam. Si atunci, s-a intamplat ceea ce pentru multi poate parea de neconceput: am ramas prieteni. Nu voi spune ca ne-am tarsformat din iubiti in prieteni pentru ca intodeauna mi s-a parut puerila aceasta afirmatie avand in vedere faptul ca si statutul de iubiti implica prietenie. Iar el, mi-a devenit cel mai bun prieten de la inceput. Imediat dupa ce relatia noastra a suferit o schimbare, am fost suparata. Mi se parea nedrept ca doi oameni intre care exista o conexiune atat de puternica, care impartasesc atat de multe pasiuni si placeri, sa se izbeasca totusi de un zid. Intr-o zi insa am realizat ca este stupid din partea mea sa imi petrec timpul scormonind in cenusa a ceva ce nu mai exista sau ar fi putut fi in loc sa ma bucur de ceea ce am. Iar acel ceva este o prietenie minunata, care a crescut in fiecare zi, care s-a intarit si care nu si-a pierdut nimic din farmecul de la inceput. Pe Emi am invatat sa-l iubesc si sa-l apreciez in timp, l-am descoperit treptat, pana in punctul in care privindu-l cum citea langa mine pe canapea, am stiut ca este omul pentru care as merge pana la capatul lumii. Nici macar nu am simtit nevoia sa-i spun acest lucru, i-am strans doar mana, el mi-a zambit si atunci sufletul mi s-a umplut de caldura, de o stare de bine, de parca as fi ajuns acasa dupa o calatorie foarte lunga.
Oricat ne-am certat, cu oricate umbrele si pahare am aruncat, nu a existat niciodata in care unul dintre noi sa-i intoarca spatele celuilalt si sa faca pe suparatul, sa plece, sa nu raspunda la telefon sau sa nu incerce sa rezolve conflictul. Tipetele si usile trantite au fost un soi de cardio, dar niciodata dorinta de a-l vedea pe celalalt suferind. Iar atunci cand dupa o astfel de rabufnire ne-am trezit razand in hohote, am inteles ca am gasit un prieten. Un om pe care il aperi in fata oricui, un om care chiar daca te dezamageste, nu incetezi sa-l iubesti ci din potriva, il iubesti mai mult pentru ca intelegi de unde ii vin neajunsurile. Un om pe care nu poti sa-l judeci, dar pe care inveti sa-l intelegi si sa-l cunosti atat de bine incat sa stii cum se simte in functie de cea mai marunta inflexiune a vocii. Un om care nu te plictiseste, care chiar daca iti spune acelasi lucru de 10 ori pentru ca nu are o memorie extraordinara, tu asculti, dai din cap si zambesti ca si cum ti-ar spune pentru prima oara. Un om in care ajungi sa ai incredere nu pentru ca totul a fost perfect intre voi ci pentru ca desi a fost imperfect, legatura a devenit din ce in ce mai puternica. Iar atunci cand mergi cu un barbat la cumparaturi, probezi o rochie si el iti spune simplu ca nu-ti vine bine, iar tu nu te superi desi bineinteles ca ai vrea sa auzi ca orice iti vine de minune, stii ca ai putea merge in zdrente prin ploaie pentru ca ai o prietenie care sa-ti tina de cald.
Ieri seara, beam un ceai impreuna, povesteam, iar eu reusisem sa uit pentru o vreme de faptul ca ma simteam foarte rau. I-am privit chipul atat de drag si i-am zis: “E ca si cum ai fi familia mea”. Iar el, a ras si a raspuns: ” Nu, Sabina, esti familia mea”.
Stiu ca nicio familie nu este perfecta si nici nu cred ca sunt eu mai speciala incat sa reprezind exceptia, dar totusi, nu-mi pot inchipui cum ar fi fost ca a mea sa fie mai buna. Iar gandul care mi-a alungat azi durerea a fost acela ca sunt foarte norocoasa pentru ca am o familie minunata.
M-am mutat la Londra acum un an ca sa studiez. Sau cel putin acesta a fost pretextul. Mi-a placut intodeauna sa invat, dar am urat scoala si mai cu seama liceul. Cum nu vroiam sa continui agonia trecand si prin trei sau patru ani intr-o facultate din sistemul de invatamant romanesc, am decis ca cel mai benefic lucru pentru mine ar fi sa aplic la o universitate din Anglia. Procesul a fost neasteptat de usor si dupa ce am primit raspunsuri pozitive din partea celor 3 universitati unde imi trimisesem dosarul, a trebuit doar sa aleg. Si am ales prost.
Ca majoritatea tinerilor romani care pleaca la studii in strainatate, am apelat la ajutorul unei firme specializate care ofera consiliere si ajuta viitori studenti cu intreaga birocratie necesara pentru a aplica. Tu le spui ce vrei sa studiezi, ei iti prezinta oferta, alegi ceea ce ti se potriveste, iti faci bagajele si pleci. In cazul meu, doua dintre cele trei universitati erau inafara Londrei asa ca decizia am luat-o fara sa stau prea mult pe ganduri. Bineinteles ca din brosuri si din puzderia de informatie online toate facultatile din afara par mult mai bune, mai frumoase si mai atragatoare ca cele din Romania. Realitatea este insa alta.
London Metropolitan este o universitate situata extrem de ademenitor in centrul Londrei, cu o diversitate multiculturala impresionanta si o atmosfera de tabara de refugiati. Cel mai neplacut insa este faptul ca exista o discrepanta mult prea mare intre mediile din care provin studentii. Am fost putin socata la primele seminarii cand multi dintre colegii mei nu stia sa scrie pe litere Aristotel si nici macar nu auzisera de el. Culmea ironiei, studiez Relatii Internationale si as putea sustine ca iata, globalizarea este un fenomen cat se poate de prielnic, oferind multor oameni sansa de a primi o educatie. Atmosfera si stilul in care educarea au loc nu seamana cu nimic din ceea ce imi inchipuiam eu ca va fi mediul academic. Si asta pentru ca si diversitatea are neajunsurile ei. La seminarul despre globalizare vine suedezul care s-a apucat la 28 de ani de scoala iar statul ii plateste nu numai taxele dar si nenumaratele beri baute in pub-ul de langa scoala, si africanul de 60 de ani care invata sa scrie si sa vorbeasca, si frantuzoaica venita intr-un schimb Erasmus care e complet debusolata, si romanul care nu pricepe ce-i cu atata tolerenta si ingaduinta din partea profesorilor. Dezbaterea bineineteles ca devine un soi de cearta iar eu ma gandesc ca nu am venit sa discut politica ci sa invat politica. Insa e greu sa-l citesti pe Aristotel atunci cand nu stii sa-i pronunti sau scrii numele.
Probabil ca Universitatea din Bucuresti este mai buna si cu siguranta ca Oxford pare desprinsa din alta lume. Cartile insa sunt aceleasi peste tot iar din moment ce peste niste ani va trebui sa returnez imprumutul care mi-a fost acordat de catre guvernul englez pentru a studia aici, nu-mi ramane altceva de facut decat sa invat. Si pentru a invata nu e nevoie sa fii la Oxford. O poti face de oriunde. Iar alegerea mea nu s-a dovedit a fi total neinspirata. Chiar daca nu studiez intr-o universitate mai ‘buna’, traiesc intr-un loc care pentru mine este mult mai bun si mai frumos ca Bucurestiul.
Revenind la atitudinea relaxata si toleranta a profesorilor britanici, acesta este lucrul pe care nu l-am experimentat niciodata in scoala romaneasca, ba dimpotriva, m-am lovit de la o varsta foarte mica de un zid mult prea dur pentru puterile mele de atunci. Petrecandu-mi 6 ani in Liceul de Coregrafie din Bucuresti, nu numai ca pot numara pe degetele de la o mana zambetele intrezarite pe chipurile profesoarelor, dar am trait in permanenta cu sentimentul ca tot ceea ce fac este gresit iar greseala este iremediabila. In Londra, daca nu stii sa scrii Aristotel la 25, 40 sau 60 de ani, inveti. In Romania, daca nu-mi iesea pirueta perfect eram o nesimtita care nu-si dadea silinta si nu avea sa faca nimic in viata.
La momentul respectiv plecam ochii in fata profesoarei furioase, repetam pirueta pana imi venea sa vomit si nu intelegeam in totalitate ceea ce mi se spusese. Peste ani insa, atunci cand scrisesem un eseu pentru ora de Literatura Universala si nu ma puteam aduna sa-l citesc in fata clasei ori atunci cand nu vroiam sa particip la olimpiade pentru ca eram sigura ca nu o sa fiu in stare sa fac nimic, am inceput sa ma intreb de unde veneau aceste frici.
Faptul ca in timp am descoperit sursa lor nu m-a ajutat sa le elimin. Si astazi este suficient sa deschid un Vogue si sa vad un model de 1 metru 80 si 50 de kilograme pentru a ma face sa ma uit indoita la conopida din farfurie si sa beau mai bine un ceai verde in loc de cina. Eram o grasa la 9 ani si mi s-a prezis ca niciodata nu voi fi altceva. Paradoxal, trebuia sa ma lupt sa ating un ideal imposibil si sa ma transform in ceva ce nu eram, dar mi se canta toata ziua ca oricum nu voi ajunge acolo.
La un moment dat am acceptat ca daca iti doresti, poti sa inveti sa scrii Aristotel oricand, idiferent de parerile celorlalti sau de lipsa lor de sustinere. Lupta cea mare insa este a invata sa nu-mi mai irosesc timpul gandindu-ma la ce nu voi fi niciodata si bucurandu-ma de ceea ce sunt. Si desi am crescut inconjurata de carti si nu am nevoie sa fiu la cea mai buna universitate din lume pentru a studia cu placere si pasiune, auto-educarea nu se face din carti. Este un drum lung si anevoios, dar nu vreau sa fiu un om care a citit mult si nu a inteles nimic.