M-am mutat la Londra acum un an ca sa studiez. Sau cel putin acesta a fost pretextul. Mi-a placut intodeauna sa invat, dar am urat scoala si mai cu seama liceul. Cum nu vroiam sa continui agonia trecand si prin trei sau patru ani intr-o facultate din sistemul de invatamant romanesc, am decis ca cel mai benefic lucru pentru mine ar fi sa aplic la o universitate din Anglia. Procesul a fost neasteptat de usor si dupa ce am primit raspunsuri pozitive din partea celor 3 universitati unde imi trimisesem dosarul, a trebuit doar sa aleg. Si am ales prost.
Ca majoritatea tinerilor romani care pleaca la studii in strainatate, am apelat la ajutorul unei firme specializate care ofera consiliere si ajuta viitori studenti cu intreaga birocratie necesara pentru a aplica. Tu le spui ce vrei sa studiezi, ei iti prezinta oferta, alegi ceea ce ti se potriveste, iti faci bagajele si pleci. In cazul meu, doua dintre cele trei universitati erau inafara Londrei asa ca decizia am luat-o fara sa stau prea mult pe ganduri. Bineinteles ca din brosuri si din puzderia de informatie online toate facultatile din afara par mult mai bune, mai frumoase si mai atragatoare ca cele din Romania. Realitatea este insa alta.
London Metropolitan este o universitate situata extrem de ademenitor in centrul Londrei, cu o diversitate multiculturala impresionanta si o atmosfera de tabara de refugiati. Cel mai neplacut insa este faptul ca exista o discrepanta mult prea mare intre mediile din care provin studentii. Am fost putin socata la primele seminarii cand multi dintre colegii mei nu stia sa scrie pe litere Aristotel si nici macar nu auzisera de el. Culmea ironiei, studiez Relatii Internationale si as putea sustine ca iata, globalizarea este un fenomen cat se poate de prielnic, oferind multor oameni sansa de a primi o educatie. Atmosfera si stilul in care educarea au loc nu seamana cu nimic din ceea ce imi inchipuiam eu ca va fi mediul academic. Si asta pentru ca si diversitatea are neajunsurile ei. La seminarul despre globalizare vine suedezul care s-a apucat la 28 de ani de scoala iar statul ii plateste nu numai taxele dar si nenumaratele beri baute in pub-ul de langa scoala, si africanul de 60 de ani care invata sa scrie si sa vorbeasca, si frantuzoaica venita intr-un schimb Erasmus care e complet debusolata, si romanul care nu pricepe ce-i cu atata tolerenta si ingaduinta din partea profesorilor. Dezbaterea bineineteles ca devine un soi de cearta iar eu ma gandesc ca nu am venit sa discut politica ci sa invat politica. Insa e greu sa-l citesti pe Aristotel atunci cand nu stii sa-i pronunti sau scrii numele.
Probabil ca Universitatea din Bucuresti este mai buna si cu siguranta ca Oxford pare desprinsa din alta lume. Cartile insa sunt aceleasi peste tot iar din moment ce peste niste ani va trebui sa returnez imprumutul care mi-a fost acordat de catre guvernul englez pentru a studia aici, nu-mi ramane altceva de facut decat sa invat. Si pentru a invata nu e nevoie sa fii la Oxford. O poti face de oriunde. Iar alegerea mea nu s-a dovedit a fi total neinspirata. Chiar daca nu studiez intr-o universitate mai ‘buna’, traiesc intr-un loc care pentru mine este mult mai bun si mai frumos ca Bucurestiul.
Revenind la atitudinea relaxata si toleranta a profesorilor britanici, acesta este lucrul pe care nu l-am experimentat niciodata in scoala romaneasca, ba dimpotriva, m-am lovit de la o varsta foarte mica de un zid mult prea dur pentru puterile mele de atunci. Petrecandu-mi 6 ani in Liceul de Coregrafie din Bucuresti, nu numai ca pot numara pe degetele de la o mana zambetele intrezarite pe chipurile profesoarelor, dar am trait in permanenta cu sentimentul ca tot ceea ce fac este gresit iar greseala este iremediabila. In Londra, daca nu stii sa scrii Aristotel la 25, 40 sau 60 de ani, inveti. In Romania, daca nu-mi iesea pirueta perfect eram o nesimtita care nu-si dadea silinta si nu avea sa faca nimic in viata.
La momentul respectiv plecam ochii in fata profesoarei furioase, repetam pirueta pana imi venea sa vomit si nu intelegeam in totalitate ceea ce mi se spusese. Peste ani insa, atunci cand scrisesem un eseu pentru ora de Literatura Universala si nu ma puteam aduna sa-l citesc in fata clasei ori atunci cand nu vroiam sa particip la olimpiade pentru ca eram sigura ca nu o sa fiu in stare sa fac nimic, am inceput sa ma intreb de unde veneau aceste frici.
Faptul ca in timp am descoperit sursa lor nu m-a ajutat sa le elimin. Si astazi este suficient sa deschid un Vogue si sa vad un model de 1 metru 80 si 50 de kilograme pentru a ma face sa ma uit indoita la conopida din farfurie si sa beau mai bine un ceai verde in loc de cina. Eram o grasa la 9 ani si mi s-a prezis ca niciodata nu voi fi altceva. Paradoxal, trebuia sa ma lupt sa ating un ideal imposibil si sa ma transform in ceva ce nu eram, dar mi se canta toata ziua ca oricum nu voi ajunge acolo.
La un moment dat am acceptat ca daca iti doresti, poti sa inveti sa scrii Aristotel oricand, idiferent de parerile celorlalti sau de lipsa lor de sustinere. Lupta cea mare insa este a invata sa nu-mi mai irosesc timpul gandindu-ma la ce nu voi fi niciodata si bucurandu-ma de ceea ce sunt. Si desi am crescut inconjurata de carti si nu am nevoie sa fiu la cea mai buna universitate din lume pentru a studia cu placere si pasiune, auto-educarea nu se face din carti. Este un drum lung si anevoios, dar nu vreau sa fiu un om care a citit mult si nu a inteles nimic.