Atunci cand esti bolnav si zaci in pat, in incercarea de a nu te concentra asupra durerii ori a starii de rau, inchizi ochii si fie incerci sa adormi, fie incerci sa te gandesti la alte lucruri. Dupa ce am epuizat toate rochille, perechile de pantofi sau cartile pe care mi le doresc, dupa ce m-am plimbat in gand prin Parc Monceau si am mancat o assiette vegetarienne la bistro-ul meu preferat din Marais, mi-am amintit de copilarie, cand ma imbolnaveam si mama vroia sa-mi faca frectie. Plangeam, ma milogeam, inchideam ochii si imi schimonoseam fata cand se apropia de mine pentru a ma tortura. Acum, as fi dat orice ca sa o am pe mama langa mine. As fi acceptat chiar si o frectie. Mi-am indreptat apoi ochii spre telefon si m-am gandit la oamenii pe care ii sun atunci cand nu imi este bine. Sunt aceeasi oameni pe care ii sun si atunci cand imi este foarte bine, ii sun si fara motiv, doar ca sa le aud vocea, si pentru a afla “ce mai e nou” (o barfa rapida), sunt oamenii care trebuie sa ma anunte cand decoleaza si cand aterizeaza atunci cand calatoresc cu avionul, sunt cei carora am senzatia ca nu le spun niciodata cat de mult ii iubesc.

Cea mai buna prietena a mea este mama. Nu am descoperit asta odata cu trecerea anilor, ci am simtit-o de cand eram foarte mica. Nici acum nu inteleg cum o persoana matura putea sa gaseasca un prieten intr-un copil de 5 ani. Mama ma lua in serios, imi vorbea fara sa se maimutareasca sau sa-mi lase impresia ca eu sunt mica si ea e mare (adica eu proasta, ea desteapta). M-a respectat si m-a privit cu admiratie fara a-mi exagera vreodata calitatile sau a ma considera cea mai buna si frumoasa din lume doar pentru ca sunt a ei. Si niciodata nu am gasit intr-un om mai multa intelegere, mai multa bunatate, daruire si intelepeciune.

Desi distanta dintre noi ma intristeaza si de multe ori dorul este coplesitor, ea reuseste sa fie cu mine tot timpul si uneori ma trezesc vorbind in gand cu ea. Rad, imi spun ca sunt nebuna si o sun. Iar atunci cand raspunde, este suficient sa spun “Alo” ca sa isi dea seama daca sunt bine sau nu. Chiar si atunci cand pe moment am senzatia ca am reusit sa o pacalesc ca totul este absolut perfect, imi spune dupa cateva zile ca stia ca ceva se intampla cu mine.
Mama nu imi este cea mai buna prietena doar pentru ca este la dispozitia mea oricand, pentru ca ma ajuta cu orice sau pentru ca imi da sfaturi. Ceea ce simt eu depaseste chiar si caldura si siguranta unei relatii mama-fiica foarte speciale. Prietena mea, mama, este ca o oglinda foarte scumpa si de o calitate exceptionala, nu ca cele din cabinele de proba care intotdeuna reflecta realitatea putin distorsionata. Iar in ea gasesc raspunsurile chiar si atunci cand ar fi mai usor sa ma mint singura. Ea nu judeca, nu dojeneste si nu cauta sa demostreze ca a avut dreptate. Imi pune doar, cu multa compasiune, intrebarile pe care eu nu am curajul sa mi le pun. Felul in care o mama isi iubeste copilul este minunat, dar absolut extraordinar este cand acel copil simte ca nu este iubit doar pentru ca asa dicteaza legea firii, ci pentru ceea ce este el.

Cel mai bun prieten al meu este Emi. Am fost tot timpul o fiinta solitara si nu am reusit sa-mi fac prea multi prieteni. Chiar daca in adolescenta priveam cu gelozie fetele care isi gaseau cate o “cea mai buan prietena” si incepeau sa faca totul impreuna, am inteles mai tarziu ca acest tip de relatie nu mi se potriveste. Desi am avut cateva prietene fete, nu a fost niciodata asa ca in filmele americane, cu dormit una la cealalta acasa, cu talismane norocoase, cu sedinte de poze uploadate apoi pe Facebook ori cu imprumutat de haine. Eu nu imprumut hainele mele nimanui. Dar lui Emi, i-am dat un fular. Si odata cu acel fular am renuntat si la ideile fixe privind prieteniile si la tendinta de a vedea relatiile dntre oameni in alb si negru. Cu el am trecut de la stadiul de indragosteala ce ne-a luat mintile, la mutat impreuna, la certuri si aruncat cu lucruri, la concluzia ca eram amandoi prea tineri si incapatanati si ca ne lipsea cu desavarsire toleranta izvorata din intelepciune. Am avut insa inspirata ideea de a nu lasa totul sa ajunga in punctul in care sa nu ne mai suportam. Si atunci, s-a intamplat ceea ce pentru multi poate parea de neconceput: am ramas prieteni. Nu voi spune ca ne-am tarsformat din iubiti in prieteni pentru ca intodeauna mi s-a parut puerila aceasta afirmatie avand in vedere faptul ca si statutul de iubiti implica prietenie. Iar el, mi-a devenit cel mai bun prieten de la inceput. Imediat dupa ce relatia noastra a suferit o schimbare, am fost suparata. Mi se parea nedrept ca doi oameni intre care exista o conexiune atat de puternica, care impartasesc atat de multe pasiuni si placeri, sa se izbeasca totusi de un zid. Intr-o zi insa am realizat ca este stupid din partea mea sa imi petrec timpul scormonind in cenusa a ceva ce nu mai exista sau ar fi putut fi in loc sa ma bucur de ceea ce am. Iar acel ceva este o prietenie minunata, care a crescut in fiecare zi, care s-a intarit si care nu si-a pierdut nimic din farmecul de la inceput. Pe Emi am invatat sa-l iubesc si sa-l apreciez in timp, l-am descoperit treptat, pana in punctul in care privindu-l cum citea langa mine pe canapea, am stiut ca este omul pentru care as merge pana la capatul lumii. Nici macar nu am simtit nevoia sa-i spun acest lucru, i-am strans doar mana, el mi-a zambit si atunci sufletul mi s-a umplut de caldura, de o stare de bine, de parca as fi ajuns acasa dupa o calatorie foarte lunga.

Oricat ne-am certat, cu oricate umbrele si pahare am aruncat, nu a existat niciodata in care unul dintre noi sa-i intoarca spatele celuilalt si sa faca pe suparatul, sa plece, sa nu raspunda la telefon sau sa nu incerce sa rezolve conflictul. Tipetele si usile trantite au fost un soi de cardio, dar niciodata dorinta de a-l vedea pe celalalt suferind. Iar atunci cand dupa o astfel de rabufnire ne-am trezit razand in hohote, am inteles ca am gasit un prieten. Un om pe care il aperi in fata oricui, un om care chiar daca te dezamageste, nu incetezi sa-l iubesti ci din potriva, il iubesti mai mult pentru ca intelegi de unde ii vin neajunsurile. Un om pe care nu poti sa-l judeci, dar pe care inveti sa-l intelegi si sa-l cunosti atat de bine incat sa stii cum se simte in functie de cea mai marunta inflexiune a vocii. Un om care nu te plictiseste, care chiar daca iti spune acelasi lucru de 10 ori pentru ca nu are o memorie extraordinara, tu asculti, dai din cap si zambesti ca si cum ti-ar spune pentru prima oara. Un om in care ajungi sa ai incredere nu pentru ca totul a fost perfect intre voi ci pentru ca desi a fost imperfect, legatura a devenit din ce in ce mai puternica. Iar atunci cand mergi cu un barbat la cumparaturi, probezi o rochie si el iti spune simplu ca nu-ti vine bine, iar tu nu te superi desi bineinteles ca ai vrea sa auzi ca orice iti vine de minune, stii ca ai putea merge in zdrente prin ploaie pentru ca ai o prietenie care sa-ti tina de cald.

Ieri seara, beam un ceai impreuna, povesteam, iar eu reusisem sa uit pentru o vreme de faptul ca ma simteam foarte rau. I-am privit chipul atat de drag si i-am zis: “E ca si cum ai fi familia mea”. Iar el, a ras si a raspuns: ” Nu, Sabina, esti familia mea”.
Stiu ca nicio familie nu este perfecta si nici nu cred ca sunt eu mai speciala incat sa reprezind exceptia, dar totusi, nu-mi pot inchipui cum ar fi fost ca a mea sa fie mai buna. Iar gandul care mi-a alungat azi durerea a fost acela ca sunt foarte norocoasa pentru ca am o familie minunata.

Tagged: on Tuesday, October 26, 2010 · 10 Comments »