Am in fata o papusa Barbie proaspat achizitionata. Poarta o fusta scurta, roz si sandale cu tocuri. Picioarele ei sunt incredibil de lungi si subtiri in zona genunchilor, are o talie foarte bine evidentiata si niste sani fermi, nu exagerat de mari. Parul lung, blond, ii cade in valuri pe umeri si imi zambeste larg, dezvelindu-si dintii perfecti. Barbie e perfecta, asa cum mi-am dorit si eu sa fiu din ziua in care am facut cunostiinta cu ea. Aveam vreo 5-6 ani.

Eu sunt insa bruneta, masor 1 metru si 62 de centimetri, iar picioarele mele sunt departe de a fi lungi. Spre norocul meu, sunt doar bine proportionate pentru inaltimea pe care o am. Bustul meu a fost inca de pe la 14 ani mult mai generos ca a lui Barbie si imi lipseste orice farama din frumusetea clasica americana.  Asta nu m-a impiedicat sa mi-o aleg drept ideal si sa ma departez cu buna stiinta de realitate. Daca la inceput a fost Barbie, dupa o vreme fascinatia mea s-a indreptat catre modele. Preferatele mele au devenit cele cu obrajii supti, pometii iesiti in relief, corp androgin, clavicule colturase, coaste vizibile si picioare lungi. Foarte lungi. Cat mai lungi cu putinta.

Mi-a luat ceva timp sa inteleg ca admiratia mea se transformase intr-un soi de obsesie si nu numai ca modelele devenisera idealul absolut in ceea ce priveste corpul unei femei, dar era si singurul tipar de frumusete pe care mintea mea parea sa-l accepte. Nici nu mi-am pus vreo secunda problema sa accept faptul ca eu nu am un metru optzeci si conformatie fusiforma si crescand intr-o scoala de balet, m-am obisnuit foarte devreme sa imi controlez greutatea. Intreaga adolescenta am fost intr-un soi de regim alimentar, regula de baza fiind sa nu depasesc 1000 de calorii pe zi. Bineintels ca am avut perioade in care mancam mai mult, am trecut prin transformari specifice varstei si uneori ma indopam cu prostii. Insa niciodata nu am bagat o bucata de ciocolata sau un cartof prajit in gura fara sa inghit cu sughituri de vinovatie.

Acum vreo 4-5 luni am descoperit workout-urile lui Tracy Anderson si intr-o frenezie de moment am inceput sa ma antrenez de 6 ori pe saptamana. Cum insa corpul meu raspunde foarte repede la exercitii si muschii mi se contureaza imediat, mi-am restrictionat din ce in ce mai mult dieta alimentara de teama sa nu arat precum instructoarele de fitness din salile de forta ori ca Madonna. Incet, incet, am ajuns sa consum doar 700-800 de calorii pe zi, sa mananc legume crude, fructe mai rar pentru ca au un continut ridicat de zahar si ceva iaurt cu 0% grasime. Am renuntat complet la dulciuri si paine, o fana a mancarii gatite nu fusesem oricum niciodata, vegetariana era deja de aproape 2 ani, iar la mine in familie nu se consumasera sare sau ulei nici macar la sarbatori. Mi-am achizitionat si un cantar simpatic de bucatarie pentru a nu depasi portia de 150 de grame de brocoli sau conopida. La un moment dat mi s-a parut de bun simt sa renunt si la branza, un aliment pe care il adoram. Dar avand tendinta de a retine foarte multa apa, m-am gandit ca e singura solutie pentru ca ma asigura ca nu ma voi mai trezi cu mainile si ochii umflati in veci. Am mancat timp de 3 luni 3 mese pe zi fara niciun fel de gustare, cina luand-o la maxim 6 sera, de obicei pe la 5 si un sfert, am iesit in oras de nenumarate ori si am baut apa plata in timp ce prietenii mancau, si nu am mers la niciun restaurant fara sa fi verificat inainte meniul pe internet si sa fi aproximat numarul de calorii din cea mai mica portie de salata existenta.

Am continuat sa fac si exercitiile lui Tracy Anderson, 2 ore seara, cam de 3 ori pe saptamana. Si am slabit. Fara sa-mi dau seama cat, dar pe nesimtite talia mea devenea din ce in ce mai subtire. Ma simteam excelent, eram usoara si toate hainele imi veneau de minune. As fi putut sa ma imbrac si intr-un sac, tot as fi jubilat dimineata in fata oglinzii. Vazand-mi corpul modificandu-se, fiecare frunza de salata pe care o mancam aveam impresia ca o sa strice tot si orice alegerea parea sa fie una proasta. Insa atunci cand am mers in vacanta in Romania iar primele cuvinte pe care mama si sora mea le-au rostit au fost “Cat de slaba esti!”, mi s-a parut absolut firesc sa ma enervez  cand bunica m-a intapinat cu o tava de galusti cu prune. Ca sa nu fiu insa complet nepoliticoasa, am scos prunele din galusti, le-am mancat si am aruncat tot restul la gunoi. Doar nu era sa-mi stric “regimul de viata sanatos” cu galustile ei pline de calorii. Eu nu tineam cura de slabire, nu eram una dintre “acele” fete, eu aveam un regim de viata sanatos, inspirat din invataturile nutritionistei Mihaela Bilic sau din dieta macrobiotica a lui Gillian McKeith. Si bineinteles, din bunul meu simt innascut.

In scurta vacanta la Bucuresti, am fost si la ginecolog pentru a-mi face controlul de rutina si pentru a vedea de ce nu-mi venise ciclul de 2 luni. Doctorul meu, care ne este prieten de familie si un om extraordinar de simpatic si placut, s-a uitat la mine, mi-a spus ca sunt prea slaba, ca arat groaznic si ca am amenoree. “Am ce?”, l-am intrebat eu cu o spranceana ridicata. Dupa cateva explicatii si lecturi suplimentare pe internet, am aflat ca amenoreea este o afectiune care se manifesta prin lipsa menstruatiei, iar printre cauzele ei se numara si scaderea in greutate. I-am ras in nas, i-am spus ca e stupid, avand in vedere ca nu am slabit decat 2-3 kg si ca sunt departe de a fi anorexica.

Dupa ce m-am intors la Londra, si dupa inca o luna in care am am glumit spunand ca am intrat la menopauza, am decis sa vad si un medic de aici. Mai fusesem o data in vara cand ma cantarisera, masurasera si plictisisera cu intrebari despre alergii si boli pe care le-am avut in copilarie. Am fost invitata sa ma urc pe cantar si am aflat ca nu slabisem 2-3 kilograme asa cum banuiam eu, ci 7 (aveam 54 cu 3 luni in urma ). Tot nu mi se parea mult si am incercat sa-i explic si acestui medic ca stiu foarte bine ce presupune anorexia, insa el mi-a calculat grupa de greutate si mi-a spus ca indicele masei mele corporale se incadreaza cu succes in categoria subnutrit. Fara niciun fel de menajamente, mi-a zis ca daca vreau sa-mi recapat ciclul trebuie sa ma ingras. Ce rost avea sa-i explic faptul ca prefer sa nu mai am ciclu niciodata (care este oricum un chin) decat sa renunt la bucuria de a-mi vedea in sfarsit oasele bazinului iesind in relief si de a-mi privi sanii care se micsorasera considerabil.

Atunci nu mi se parea deplasat ca ma trezeam in fiecae dimineata si ca primul lucru pe care il faceam era sa ma dezvelesc si sa-mi masor picioarele in zona genunchilor. Nu mi se parea gresit nici ca mergeam absolut in fiecare zi pe tocuri de 10 centimetri (chiar si in parc), ca nu mai stateam jos in tren sau metrou de teama sa nu mi se lateasca fundul. Nici macar faptul ca ma gandeam la mancare de 10 ori mai mult decat un om care manca “normal” nu mi s-a parut alarmant. Era firesc sa ma gandesc, doar trebuia sa am deosebita grija la planificarea meselor si la studierea tabelelor cu calorii. Macar faptul ca ma izolasem si consideram o problema iesitul in oras ori la petrceri ar fi trebuit sa reprezinte un semnal de alarma, dar nu a fost asa. Imi aduc aminte ca intr-o seara, la o petrecere, am pacatuit cu putin humus si cativa nachos, iar a doua zi am mancat doar 4 mere si mi-am verificat burta de cel putin 20 de ori la baie, la birou.

Cu exercitiile o lasasem mai moale avand in vedere ca mergeam atat de mult pe jos, carand geanta cu laptopul si cartile imense pentru scoala si ca in unele zile mancam doar 500 sau 600 de calorii. Bineinteles ca am avut si cateva momente in care am “scapat” la dulciuri. Am razuit cu cutitul ciocolata de pe 3 biscuiti si m-am simtit atat de vinovata incat mi-am dublat sesiunea de cardio. Erau insa si zile in care ma trezeam si aveam senzatia ca picioarele mele sunt parca mai groase si atunci intram intr-o panica incredibila, dar erau si acele momente din cabina de proba in care am “incaput” pentru prima data in viata mea intr-o perechie de pantaloni XS, si in spatele perdelelor, ferita de privirile oamenilor, am sarit in sus de bucurie si m-am simtit mai fericita ca niciodata. Si asta era explicatia pe care o dadeam oricui ma intreba de ce exagerez atat de tare cu (ne)mancarea : “Stiu ca pare superficial, dar starea mea de bine si de echilibru depinde de aceste cateva kilograme in plus sau in minus”. Imi dadeam ochii peste cap atunci cand auzeam spunandu-mi-se ca nu am fost niciodata grasa, nici macar plinuta sau pufoasa si nu ma mai oboseam sa repet ca pentru mine orice nu este foarte slab este urat.

Acum 5 saptamani, incercam sa fac exercitiile insa nu reuseam sa ridic mainile. Ma simteam sleita de puteri. Cu degetele tremurandu-mi incontrolabil, am deschis dulapul in care stiam ca Hannah, colega mea de apartament tine dulciurile si am luat borcanul cu unt de arahide. Mi-am spus ca trebuie sa iau o lingurinta pentru a capata putina energie cat sa pot face macar niste abdomene. Peste o jumatate de ora stateam pe jos, in bucatarie, plangand in hohote si formand numarul de telefon al mamei. Mancasem jumate de borcan si ma durea burta, mai tare de vinovatie si de panica decat de la grasimea din el. Mama stia ca se va ajunge aici. Mi-a spus ca din pacate prevazuse acest lucru de cand ma privise cum scoteam prunele din galusti dar ca nu-mi spusese nimic pentru ca as fi acuzat-o ca e nebuna si mi-as fi vazut de regimul meu sanatos de viata. Ii auzeam vocea in receptor si simteam cum i se frange sufletul de tristete ca trebuie sa purtam aceasta discutie, dar ca de obicei reusea sa ma linisteasca.

Untul de arahide a fost insa doar inceputul. Au urmat zile in care nu m-am putut opri din mancat. Am inghitit pe nemestecate cantitati foarte mari din toate mancarurile de care nu ma atinsesem in ultimele 3 luni. Fara sa ma pot controla, mecanic, si tremurand de nervi, m-am indopat cu paine, ciocolata, prajituri si alte prostii. Nicio secunda nu am savurat sau m-am bucurat de ceea ce am mancat. Plangeam de furie in timp ce infulecam inca o bucata iar apoi ma gandeam ca merit cu varf si indesat durerile de stomac ingrozitoare. Am stat weekendurile inchisa in casa, refuzand sa ies pentru ca ma simteam prea grasa si umflata si mi se parea ca toata lumea o sa observe schimbarea.

Vorbeam in fiecare seara cu mama si ma simteam jalnica si patetica pentru ca o bateam la cap cu o problema atat de stupida . O fiinta care nu se putea controla si opri din mancat. Intr-un acces de nervi mi-am cumparat cateva carti despre bulimie si mancatul compulsiv pe care le-am intis vanzatorului de la casa cu copertile intoarse in jos. Am citit ore intregi, m-am regasit in fiecare cuvant si descriere din cartile respective. Am dat aprobator  din cap de cate ori descopeream  pasaje despre sentimentele si starile care insotesc acest comportament, despre stima de sine, despre faptul ca totul tine de atitudine si de gasirea unui echilibru. Stiam deja ca secretul este sa mancam orice cu moderatie, sa mestecam bine, sa savuram, sa nu ne ridicam niciodata ghiftuiti de la masa, sa nu lasam mancare sa devina principala noastra preocupare, sa nu tinem diete pentru ca daca ne interzicem anumite alimente corpul se va razvrati in final. Da, stiam deja toate acestea si as fi putut eu insumi sa scriu o carte la cata teorie invatasem.

Am recunoscut si acceptat faptul ca am o problema si ca acea problema se numeste macat compulsiv. Nu bulimie pentru ca nu mi-am bagat niciodata degetele pe gat si nici nu am recurs la pastile de slabit sau alte ajutoare de acest tip. Am citit povesti ce pareau desprinse din filmele de groaza, cu oameni care la inceputul unui exces isi stabileau un aliment-reper (rosii, spre exemplu) si dupa ce se indopau pana la refuz, vomitau pana vedeau rosiile ca sa se asigure ca au dat tot afara si caloriile nu se vor transforma in colaci pe burta. M-am infiorat, mi s-a parut dezgustator si degradant, dar am inghitit in sec gandindu-ma ca nici eu nu sunt departe.

Tot intr-una din aceste carti am citit si faptul ca statistic vorbind, cel putin 22% din greutatea corpului unei femei trebuie sa fie grasime pentru ca ea sa poate avea un ciclu menstrual normal. Iar conform unor studii, manechinele care nu sunt slabe de la natura, nu au menstruatii regulate. A fost pentru prima data cand am citit despre acest subiect si nu ma gandisem niciodata la o asemenea posibilitate. Atunci cand devoram Vogue, Elle si Harper’s Bazaar, imi imaginam ca unele dintre ele probabil ca se infometeaza dar bineinteles ca merita sacrificul avand in vedere stilul de viata pe care il au.

Pentru mine insa nu stiu daca a meritat sacrificiul. Probabil ca finalul asteptat al acestei povesti ar fi unul de genul ” si am invatat in sfarsit sa ma iubesc si sa ma accept asa cum sunt”. Stiu ca singura modalitate prin care pot ajunge sa zambesc atunci cand ma privesc in oglinda este sa imi accept corpul petru ceea ce este, sa ma bucur de ce mi-a fost dat si sa nu mai tanjesc dupa un ideal imposibil de atins. Insa de la a sti ce ai de facut si pana la a pune in practica este o cale foarte lunga. Am recitit si cateva carti de tipul Eat, Pray, Love, m-am rugat, am scris, am meditat, am ascultat The Pussycat Dolls, m-am uitat la Bridget Jones si la poze cu Monica Belucci. Am incercat sa ma auto conving ca oricat mi-as dori, 47 de kilograme nu este greutatea mea “naturala” si ca nu o pot mentine decat mancand brocoli crud.

Singurul lucru de care sunt intr-adevar convinsa este ca dupa 4 luni in care nu mi-a venit ciclul si dupa ce am facut 3 seturi de analize in care am fost diagnosticata cu disfunctie ovariana si amenoree cauzta de scaderea in greutate,  vorba “what goes round comes around” se dovedeste a fi mai mult decat o rima simpatica. Bineinteles ca organismul este mai puternic decat obsesiile mele si a recuperat imediat. Dupa doar cateva saptamani, fara sa fi mancat meniuri de la McDonalds, fata mea este ceva mai plina iar sanii si-au revenit la dimensiunile lor normale. Incerc sa nu ma cantaresc in fiecare zi pentru ca ar fi un chin mult prea mare iar faptul ca traiesc de mai bine de o luna intr-un sindrom pre-menstrual acut este suficient.
Am trecut prin toate starile posibile, de la panica, la nervi ingrozitori, agitatie, tristete, apatie si depresie. Am avut zile in care ma uitam ore in sir in gol si incercam sa imi dau seama ce lipseste in viata mea de ma simt atat de rau la doar 20 de ani. De ce eram atat de obosita? Un posibil raspuns este ca am incercat sa fac pe eroina prea tare. Am incercat sa fiu Barbie si nu mi-a iesit. Pentru ca eu nu sunt de plastic iar picioarele mele se umfla atunci cand mananc sarat. Uneori tenul meu nu straluceste precum portelanul si sunt zile in care am cearcane (tot mai dese in ultimul timp din cauza insomniilor).

Tocmai am terminat un tratament care sper ca imi va trezi hormonii din hibernare si ma va ajuta sa ies din aceasta gaura in care am intrat singura. Nu este vorba de ambitie sau discplina pentru ca nu din ambitie traiam cu 700 de calorii pe zi. Intrasem intr-un soi de transa iar corpul meu se obisnuise. Obisnuinta are un rol extrem de important si organismul nostru are o capatitate de a se adapta incredibila (mai ales la ciocolata si branza goala ).  Problema este ca de foarte multe ori nu avem curajul sa traim fiecare experienta exact asa cum ne este data si sa nu incercam sa schimbam cursul firesc al lucrurilor. Acum cateva zile eram foarte nervoasa si imi venea sa tip si sa dau cu pumnii in gol. Am tipat, am dar cu pumnii in perna pe care nu dorm niciodata si apoi am mancat niste ciocolata (in spiritul “azi sunt grasa oricum, deci ce mai conteaza”). A doua zi mi-am propus sa nu-mi mai propun ca de azi sa ma opresc si sa revin la regimul meu de viata sanatos. Dupa alte 2 zile, m-am gandit ca singurul lucru care imi ramane de facut este sa ma relaxez, sa ma amuz de situatie si sa astept sa treaca (purtand bineinteles doar pantalonii negri de “sunt foarte grasa si nasoala”). Sunt mici progrese si chiar daca inca nu am iesit din pantaloni si evit sa ma uit in oglinda, pentru prima oara m-am surprins spunandu-i mamei ca nu mai vreau sa discutam despre “problema”. Momentan sunt grasa si asta e, am cu 2 kile mai mult decat mi-as dori (care probabil ca sunt apa retinuta in tesuturi) si ca le voi da jos atunci cand o sa am chef.

Acesta nu este finalul fericit in care eu invat sa ma plac si accept asa cum sunt, dar este o alternatiava mai buna la cel in care ma dau cu capul de masa si il rog pe Dumnezeu sa ma ajute sa am din nou 47 de kilograme pentru ca altfel si portarul de la birou o sa se prinda ca m-am ingrasat. Si nici nu voi da vina pe traumele de la balet, “presiunea media” si obsesia generala a femeilor care vor sa fie cat mai slabe. Se presupune ca am suficient discernamant incat sa citesc Vogue fara sa consider ca TREBUIE sa arat ca Sasha Pivovarova sau ca revistele si toata puzderia de articole despre diete si slabit ne maipuleaza. Este totul in mintea mea, dar imi va trece intr-o zi. Si acesta este singurul lucru pe care pot sa-l accept: ca acea zi nu este azi iar in acest caz, cele 2 kile sunt complet inofensive.

Tagged: on Thursday, November 18, 2010 · 13 Comments »