Pierzand vremea pe Facebook ( in loc sa invat pentru examenul de American Foreign Policy), am avut o revelatie. Mi-am dat seama ca motivul pentru care eu nu am foarte multi prieteni nu este acela ca eu sunt o ciudata salbatica ci ca generatia mea si a celor mai tineri ca mine este compusa din ciudati si salbatici.
M-am uitat tot timpul cu destula invidie la prietenul meu cel mai bun si la ‘talentul’ lui de a se imprieteni foarte repede cu oameni pe care si reuseste sa-i tina aproape. Dupa ce m-am gandit insa mai bine, am realizat ca toti acei oameni au peste 25 de ani, majoritatea invartindu-se in jurul varstei de 30. Cealalta prietena a mea foarte buna este si colega mea de apartament. Hannah are 29 de ani si suntem atat de apropiate nu neaparat pentru ca impartim o locuinta ci pentru ca avem o multime de lucruri in comun si pentru ca este un om in a carei prezenta imi face mare placere sa fiu.
Anul acesta mi-am propus sa ies mai mult cu prieteni vechi si sa cunosc alti oameni, potentiali noi prieteni. Imediat dupa Revelion am sunat si trimis mesaje unor amici (romani si englezi) cu care nu ma mai vazusem de ceva vreme. Dupa cateva telefoane si sms-uri/ mesaje pe Facebook/ e-mailuri, am fost destul de dezamagita sa constat ca acele ‘Ce idee misto, sigur, hai sa ne vedem’ nu s-au materializat niciodata. Si am insistat. Insa cu tristete am observat ca daca la inceput acesti oameni raspund cu entuziasm la o initiativa de orice fel, fie o invitatie la un ceai, ori o solicitare de a participa la organizarea unei surprize pentru un prieten comun, in majoritatea cazurilor pana la sfarsit pur si simplu se fac ca ploua. Inca nu am reusit sa inteleg cum de oameni de 30 de ani gasesc timp pentru a-si tine promisiunile si a-si respecta cuvantul dat iar cei de 20 de ani dispar in ceata.
Una dintre cele mai mari dezamagiri traite recent a fost confruntarea cu atmosfera de la facultate. Am fost uimita sa constat ca la seminarii fiecare student sta in banca lui butonandu-si Blackberry-ul sau iPhone-ul pana la sosirea profesorului si inceperea cursului. Nimeni nu vorbeste cu colegul de langa, nimeni nu-si ridica ochii din pamant iar dupa ora fiecare pleaca fara ca macar sa-si spuna ‘Pe saptamana viitoare.’ Acesta salbaticie si alienare a unor oameni atat de tineri ma intristeaza si sperie deopotriva. De unde vin apatia si lipsa de initiativa?
Desi avem la dispozitie atatea retele si canale de socializare am uneori impresia ca intre mine si ceilalti oameni este o distanta mult mai mare decat atunci cand nu exista Facebook. Nu vreau sa invinuiesc aparitia Facebook pentru aceasta lipsa de conexiune pentru ca este o inventie extraordinara. Insa nu cred ca felul in care oameni socializeaza pe Facebook ar trebui sa inlocuiasca relationarea in viata reala. Pentru ca a scrie nu e acelasi lucru cu a vorbi si a sta singur in fata unui monitor sau web-cam nu iti ofera aceeasi experienta pe care o traiesti atunci cand privesti un om in ochi si ii savurezi prezenta.
Probabil ca aceasta izolare implica un anumit grad de confort si ne usureaza vietile insa nu stiu in ce masura ni le si imbogateste. Poate ca a ramane ascunsi in spatele monitorului este ceea ce ii face pe oameni sa devina neseriosi, sa se eschiveze ori sa nu-si asume responsabilitati. Prieteniile adevarate presupun implicare si efort constant, nu se rezuma la a iesi in club si a avea pe cineva cu care sa te imbeti. Dar cine mai are nevoie de prieteni adevarati atunci cand avem mii de prieteni pe Facebook?