Oscar Wilde spunea ca majoritatea oamenilor sunt alti oameni. Gandurile lor sunt opiniile altcuiva, viata le este un mimetism, iar pasiunile lor o citare. Nimic nu este nou sau unic in aceasta lume, asa ca nici noi, oamenii, nu putem pretinde ca individualitatea noastra aduce neaparat si o nota de originalitate. In consecinta, nu este nimic in neregula cu a adopta gusturile, parerile sau modul de viata al altcuiva. Ceea ce gasesc insa absurd este atunci cand oamenii o fac fara sa filtreze sau inteleaga ceea ce preiau si fara ca lucrurile respective sa li se potriveasca or sa fie in acord cu personalitatea lor.
Dar multora dintre noi ne plac cliseele. Oricat am sustine contrariul, cliseele ne confera un anumit grad de siguranta. Este ca atunci cand intalnesti pentru prima oara un om si te trezesti exclamand intr-una cat de multe lucruri aveti in comun. Este atat de ironic cum membrii unui cuplu sunt dezamagiti dupa o anumita perioada de timp ca partenerul “nu mai este asa cum era la inceput” ori ca s-a schimbat. Bineinteles ca nu s-a schimbat, ci doar ca la inceput nu stiai absolut nimic despre acea persoana. Era un strain pe care l-ai descoperit incetul cu incetul si poate ca ai realizat la un moment dat ca defapt nu iti place. Orice om incearca sa scoata la inaintare tot ce are mai bun si mai frumos, de aceea am incercat sa-mi formez un obicei din a nu ma extazia in fata nimanui. Le ofer increderea, pentru ca nu este nimic mai urat si dispretuitor ca a trata un om cu suspiciune neintemeiata, insa nu ma grabesc in a concluziona ca respectiva persoana este “cel mai extraordinar om pe care l-am intalnit”. Am gresit de nenumarate ori subestimand oamenii ca ulterior sa fiu placut surprinsa de calitatea lor umana si mi s-a intamplat de asemenea sa traiesc in umbra unor oameni pe care daca ii luam mai bine “la puricat” descopeream ca nu au prea multe lucruri cu care sa se mandreasca. Si asta pentru ca parerile noastre si judecatile pe care le emitem sunt formate pe baza imaginii pe care ceilalti o afiseaza. A unor parti izolate din ei insisi pe care aleg sa ni le infatiseze. Cu alte cuvinte, idealizam si proiectam dorintele si asteptarile noastre in calitati pe care le atribuim pentru ca nimeni nu-si doreste sa traiasca dezamagiri sau deziluzii.
A pune etichete sau a categoriza este foarte simplu si convenabil cand dispunem de atatea clisee si “principii”- pe care eu le numesc simplu idei preconcepute. Am observat de multe ori oameni care se lasau pacaliti de faptul ca cineva era mai in varsta pentru a sustine ca acea persoana era automat mai inteleapta. Nu este o regula generala ca intelepciunea vine garantat la pachet cu inmultirea firelor albe de par la fel cum a avea experienta nu presupune ca stii sa o si folosesti in vreun fel.
Toti insa cautam “modele”, simtim nevoia de apartenenta, vrem sa fim placuti, respectati si admirati. Ego-urile noastre confunda uneori admiratia cu flatarea, iar asa cum scria Marcus Aurelius, nu exista forma mai inalta de a flata pe cineva decat a-l imita.
Ar fi copilareste sa sustin ca poti ajunge sa cunosti foarte bine un alt individ. Insa odata cu trecerea timpului, poti intrezarii franturi din ceea ce este acel om pentru ca niciunul dintre noi nu se poate ascunde ori preface in permanenta. Toti uitam din cand in cand se ne punem masca.
Referitor la “copilareste”, am avut astazi o discutie in care cineva foarte drag mie spuenea ca este trist atunci cand nu te mai poti purta copilareste. L-am contrazis pentru ca mi s-a parut ca ceea ce spune suna ca un cliseu tare des folosit. Mai mult, este o mare diferenta intre a fi copilaros si a te purta copilareste. In acceptiunea mea, prima varianta presupune o doza de inocenta pe care nu cred ca vreun adult are cum sa o pastreze si totodata a nu renunta la acea curiozitate frumoasa si la mirarea in fata vietii. Pe de alta parte, a te purta copilareste poate sa insemne a te prosti, a fi imatur, a te imbufna ori a te plange si a bate din picior precum o odrasla razgaiata. Poate ca unii dintre noi sustin ca si-au pastrat sufletul unui copil pentru a fugi de anumite responsabilitati, pentru a masca anumite sentimente de vinovatie sau pur si simplu pentru ca li se pare ca suna interesant.
Nici a fi bucuros si fericit precum un copil nu este intru totul corect. Daca reusesti sa te bucuri si sa ai o atitudine pozitiva adult fiind, este o realizare mult mai mare pentru ca asa zisa fericire a copiilor depinde in totalitate de factori externi: grija parintilor si a celor din jur ca lor sa nu le lipseasca nimic. Daca cineva i-ar lua unui copil mancarea sau jucariile, cu siguranta starea lui se va schimba la 180 de grade.
Cred insa ca cei inteligenti nu se lupta cu realitatea, isi accepta conditia de adulti dar aleg sa pastreze calitatile specifice unui copil care sunt menite sa le faca viata mai frumoasa si mai senina.
Sunt insa si cei care trag niste cocaina pe nas cu zambetul pe buze si apoi se dezlantuie intr-o orgie ca a doua zi sa-si faca poze cu trei copii balai si angelici numai bune de postat pe Facebook. Inocenta nu poate fi mimata, asa cum femeile intretinute degeaba pozeaza in cosanzene ingenue si neajutorate ori barbatii care se lauda ca mananca doar alune de padure si broccoli crud fumeaza 2 pachete de tigari pe zi si dau paharele de whisky pe gat precum ceaiul de papadie. Ei insa nu trebuie judecati sau omorati cu pietre pentru ca oamenii nu sunt niciodata impartiti in buni si rai. Trebuie poate doar priviti cu mirarea si implicit ingaduinta unui copil care nu intelege ceea ce vede.
I have just finished reading the latest ‘Love’ magazine issue called ‘The Androgyny Issue’ and I am a little dumbfounded. Of course I am used to eccentric editorials especially since my favourite Vogue edition is the French one. During her years as an editor in chief, Carine Roitfeld has often pushed the boundaries and shocked the readers. Among many other things, fashion is an exaggeration and it is meant to incite, provoke and influence. But does it sometimes become too much?
I would have never thought that I could find the subject of transsexuality in the pages of a fashion magazine. That is probably because I did not perceive it as ‘cool’ thing. Nor do I believe it should be a taboo but the reality is that we still live in a world where people fear the unknown, therefore they put prejudices and misjudgments above trying to figure what is it all about. There doesn’t seem to be a happy medium between the aversion towards gays or transsexuals and using their identities, issues and even personal dramas in order to sell more magazines.
Sex sells, the excessive and the scandalous do as well. But when people become products, well, that’s another story. A sad one.
Moving to London from a place like Romania it was quite interesting to observe all those guys strutting like models around Soho and wearing Birkin bags I was dreaming about since I was 15. However, after a while I started wondering if all of them were truly gay or they were just dressing up accordingly. I was familiar with the cocept of androgyny but I did not realize it became a trend. Labeling and putting people into specific boxes is not something I usually do, so being surrounded by ‘undecided’ boys did not bother me. Or maybe it did when I was flirting with an uber cute guy who turned out to be interested in nothing more than my fur jacket.
When trying to shock comes as a personal decision, that’s absolutely fine. And London is the perfect place to wear a hat made out of poop. Most people won’t notice and the ones that will are very unlikely to care. But when people such as Lea T or Andrej Pejic are featured in magazines and promoted as some sort of ‘the fair fun’, strange becomes sick.
I don’t know how many people out there found the womenswear campaigns with Andrej as a model cool or even interesting. Yes, he looks like a girl but that does not necessarily mean he should be wearing a dress on the runway or be the face o a brand new lipstick. Although I am really trying to avoid it, the word ‘exploitation’ keeps on coming to my mind.
The definition of beauty is extremely broad and I am not even sure whether there should be a definition at all. Still, these crazy pictures or campaigns don’t leave people impressed by the beauty of models, but asking themselves ‘Is this model a girl or a boy?’. The natural becomes so artificial not by using a lot of make-up or heavy airbrushing. It happens when identities are stolen and when somehow mocking the transgender by putting it in a dress or a pair of trousers, depending on how the stylist or the designer feels like at that very moment.
In the ‘Love’ editor’s letter, Lionel Vermeil says that ‘clothes have no sex’. However, I’m pretty sure that the fashion scene is still divided between menswear and womenswear and I am also sure of the fact that people too have a sex. There is a fine line between fashion being more tolerant and including transsexuals, gay or black people in their work field and transforming androgyny in a trend that could have a greater impact than expected. All trends die sooner or later, but what is left could be a new generation of confused people.