Oscar Wilde spunea ca majoritatea oamenilor sunt alti oameni. Gandurile lor sunt opiniile altcuiva, viata le este un mimetism, iar pasiunile lor o citare. Nimic nu este nou sau unic in aceasta lume, asa ca nici noi, oamenii, nu putem pretinde ca individualitatea noastra aduce neaparat si o nota de originalitate. In consecinta, nu este nimic in neregula cu a adopta gusturile, parerile sau modul de viata al altcuiva. Ceea ce gasesc insa absurd este atunci cand oamenii o fac fara sa filtreze sau inteleaga ceea ce preiau si fara ca lucrurile respective sa li se potriveasca or sa fie in acord cu personalitatea lor.

Dar multora dintre noi ne plac cliseele. Oricat am sustine contrariul, cliseele ne confera un anumit grad de siguranta. Este ca atunci cand intalnesti pentru prima oara un om si te trezesti exclamand intr-una cat de multe lucruri aveti in comun. Este atat de ironic cum membrii unui cuplu sunt dezamagiti dupa o anumita perioada de timp ca partenerul “nu mai este asa cum era la inceput” ori ca s-a schimbat. Bineinteles ca nu s-a schimbat, ci doar ca la inceput nu stiai absolut nimic despre acea persoana. Era un strain pe care l-ai descoperit incetul cu incetul si poate ca ai realizat la un moment dat ca defapt nu iti place. Orice om incearca sa scoata la inaintare tot ce are mai bun si mai frumos, de aceea am incercat sa-mi formez un obicei din a nu ma extazia in fata nimanui. Le ofer increderea, pentru ca nu este nimic mai urat si dispretuitor ca a trata un om cu suspiciune neintemeiata, insa nu ma grabesc in a concluziona ca respectiva persoana este “cel mai extraordinar om pe care l-am intalnit”. Am gresit de nenumarate ori subestimand oamenii ca ulterior sa fiu placut surprinsa de calitatea lor umana si mi s-a intamplat de asemenea sa traiesc in umbra unor oameni pe care daca ii luam mai bine “la puricat” descopeream ca nu au prea multe lucruri cu care sa se mandreasca. Si asta pentru ca parerile noastre si judecatile pe care le emitem sunt formate pe baza imaginii pe care ceilalti o afiseaza. A unor parti izolate din ei insisi pe care aleg sa ni le infatiseze. Cu alte cuvinte, idealizam si proiectam dorintele si asteptarile noastre in calitati pe care le atribuim pentru ca nimeni nu-si doreste sa traiasca dezamagiri sau deziluzii.

A pune etichete sau a categoriza este foarte simplu si convenabil cand dispunem de atatea clisee si “principii”- pe care eu le numesc simplu idei preconcepute. Am observat de multe ori oameni care se lasau pacaliti de faptul ca cineva era mai in varsta pentru a sustine ca acea persoana era automat mai inteleapta. Nu este o regula generala ca intelepciunea vine garantat la pachet cu inmultirea firelor albe de par la fel cum a avea experienta nu presupune ca stii sa o si folosesti in vreun fel.
Toti insa cautam “modele”, simtim nevoia de apartenenta, vrem sa fim placuti, respectati si admirati. Ego-urile noastre confunda uneori admiratia cu flatarea, iar asa cum scria Marcus Aurelius, nu exista forma mai inalta de a flata pe cineva decat a-l imita.
Ar fi copilareste sa sustin ca poti ajunge sa cunosti foarte bine un alt individ. Insa odata cu trecerea timpului, poti intrezarii franturi din ceea ce este acel om pentru ca niciunul dintre noi nu se poate ascunde ori preface in permanenta. Toti uitam din cand in cand se ne punem masca.

Referitor la “copilareste”, am avut astazi o discutie in care cineva foarte drag mie  spuenea ca este trist atunci cand nu te mai poti purta copilareste. L-am contrazis pentru ca mi s-a parut ca ceea ce spune suna ca un cliseu tare des folosit. Mai mult, este o mare diferenta intre a fi copilaros si a te purta copilareste. In acceptiunea mea, prima varianta presupune o doza de inocenta pe care nu cred ca vreun adult are cum sa o pastreze si totodata a nu renunta la acea curiozitate frumoasa si la mirarea in fata vietii. Pe de alta parte, a te purta copilareste poate sa insemne a te prosti, a fi imatur, a te imbufna ori a te plange si a bate din picior precum o odrasla razgaiata. Poate ca unii dintre noi sustin ca si-au pastrat sufletul unui copil pentru a fugi de anumite responsabilitati, pentru a masca anumite sentimente de vinovatie sau pur si simplu pentru ca li se pare ca suna interesant.
Nici a fi bucuros si fericit precum un copil nu este intru totul corect. Daca reusesti sa te bucuri si sa ai o atitudine pozitiva adult fiind, este o realizare mult mai mare pentru ca asa zisa fericire a copiilor depinde in totalitate de factori externi: grija parintilor si a celor din jur ca lor sa nu le lipseasca nimic. Daca cineva i-ar lua unui copil mancarea sau jucariile, cu siguranta starea lui se va schimba la 180 de grade.
Cred insa ca cei inteligenti nu se lupta cu realitatea, isi accepta conditia de adulti dar aleg sa pastreze calitatile specifice unui copil care sunt menite sa le faca viata mai frumoasa si mai senina.
Sunt insa si cei care trag niste cocaina pe nas cu zambetul pe buze si apoi se dezlantuie intr-o orgie ca a doua zi sa-si faca poze cu trei copii balai si angelici numai bune de postat pe Facebook. Inocenta nu poate fi mimata, asa cum femeile intretinute degeaba pozeaza in cosanzene ingenue si neajutorate ori barbatii care se lauda ca mananca doar alune de padure si broccoli crud fumeaza 2 pachete de tigari pe zi si dau paharele de whisky pe gat precum ceaiul de papadie. Ei insa nu trebuie judecati sau omorati cu pietre pentru ca oamenii nu sunt niciodata impartiti in buni si rai. Trebuie poate doar priviti cu mirarea si implicit ingaduinta unui copil care nu intelege ceea ce vede.

Tagged: on Thursday, February 10, 2011 · 3 Comments »