Cand aveam vreo 14 ani am primit o felicitare cu o pisica neagra si urata si un text siropos: “Daca iubesti cu adevarat pe cineva trebuie sa-i dai drumul. Daca este al tau, se va intoarce la tine, daca nu, inseamna ca nici nu a fost vreodata al tau”. Pe langa faptul ca ideea de a apartine cuiva este complet eronata si nepotrivita pentru a-i fi spusa unei tinere de 14 ani, intreaga afirmatie este utopica.

Daca la 14 ani ceea ce m-a oripilat a fost pisica, mai tarziu am realizat ca in lumea reala, nu in cea desprinsa dintr-o carte de Osho ori din invataturile lui Dalai Lama, atunci cand iubesti pe cineva nu ii dai drumul pentru ca nu vrei sa faci una ca asta. Desi in teorie suna absolut incantator sa iubim oamenii intr-un mod in care sa le dorim fericirea mai presus decat orice ( adica mai presus de propria fericire alaturi de ei), nu suntem martiri gata sa isi arunce iubirile in bratele altcuiva doar de dragul de a-i vedea pe acestia liberi si zburdand tinandu-se de mana cu noul venit. Oamenii nu functioneaza in acest fel si cu atat mai mult femeile care de cele mai multe ori cad in ‘pacatul’ sadomasochismului. Nu mai este demult un secret ca tindem sa alergam dupa cei care ne intorc spatele si ca suntem atrasi de cei care ne tin la distanta ori ne resping. oricat de cliseistic ar suna, este legea firii, iar noi ne suspunem jucand diverse jocuri cu reguli de multe ori inventate pe parcurs.
Adesea m-am intrebat ce se intampla cu iubirea atunci cand o relatie se incheie. Nu cred ca se transfera catre noul subiect al indragostelii noastre pentru ca o noua poveste inseamna sansa noastra de a ne redescoperii alaturi de un om care nu ne cunoaste, proaspeti precum o zi de primavara si eliberati de metehnele care ies la suprafata mai tarziu. Poate ca daca nu ar fi aceasta nevoie de  inceputuri si de noutate, existenta monogamiei ar fi posibila.
Citind un articol despre motivul pentru care barbatii inseala, am dat peste un pasaj foarte interesant care spunea ca inselatul nu are de-a face cu sexul ci cu faptul ca fiecare noua femeie inseamna pentru barbatul care inseala o innoire a lui insusi si sansa de a inceta sa mai fie vechiul si nesuferitul sine. Articolul a fost scris de un barbat si una dintre cele mai auzant afirmatii a fost cea ca in majoritatea cazurilor barbatii isi inseala iubitele ori sotiile cu femei care au parul mai lung.  Daca aceasta statistica ar fi adevarata, ma intreb atunci care este tiparul de barbat pentru care femeile isi iseala iubitii si sotii. Cred totusi ca nu lungimea parului influenteaza alegerile acestora.

Ce se intampla insa atunci cand noul venit se lasa asteptat, primavara intarzie si nimic nou nu se intrevede pe frontul de vest? Ce se intampla atunci cand  nu reusim sa ne desprindem dintr-o relatie care nu mai functioneaza sau ne lasam in continuare bantuiti de fantomele unor povesti in care nu noi am fost cei cu fraiele in mana si doar am acceptat realitatea inghitind in sec? Inca nu am gasit raspunsul la niciuna dintre intrebarile de mai sus asa cum nici nu sunt convinsa ca putem da drumul atunci cand nu avem ceva de pus in loc. Este ca atunci cand copii fiind, ne era frica sa ne dam pe tobogan si ne tineam strans cu mainile de marginile de tabla pana cand ne asiguram ca doua brate puternice ne vor prinde in siguranta si nu vom cadea cu fundul in tarana. Revenind la ideea de joc, nu cred ca adultii evolueaza prea mult de la stadiul de a se tavali prin groapa cu nisip si de a arunca cu praf in ochii celorlalti copii. Jucam dulceagul joc al indragostelii in care ne infastisam in toata splendoarea si incercam sa impresionam punandu-ne la bataie toate calitatile, jucam jocul dualitatii, al minciunilor, al victimei sau al calaului. Jucam si jocul iertarii fata ce cel care ne-a gresit pedepsindu-l pana in momentul in care durerea se atenueaza si rana se transforma intr-o amintire. Mai jucam si jocul etichetelor, al ideilor si al inchipuirilor care de multe ori inlocuiesc realitatea unei povesti. De multe ori jocul se transforma intr-o competitie in care fiecare incearca sa domine ori sa aiba dreptate, uitand astfel ca poate e mai important sa fii fericit decat sa ai tot timpul dreptate.
Un tango se poate transforma intr-un razboi rece atunci cand triumful asupra celuilalt devine mai important decat bucuria de a impartasi aceleasi trairi. Cu cat mai mult ma gandesc, cu atat mai puerile si patetice mi se par aceste compotamente stiind ca ele isi pierd instantaneu valoarea in momentul in care obiectul interesului nostru este inlocuit. Atunci uitam brusc sa mai pedepsim si ne vedem de noile noastre vieti. Devin astfel oare iertarea si nepasarea unul si acelasi lucru?

Tot amalgamul de sentimente, fie ele iubire, indragosteala, pasiune, durere, tradarea ori vinovatie este de cele mai multe ori o iluzie proiectata asupra unei persoane si isi pierde orice valoare sau sens in momentul in care acel om este scos din context. Nu pretind sa descopar vreun nou adevar prin faptul ca oamenii isi complica existenta traind in mintea lor mai mult decat in lumea exterioara. Ma minunez doar inca o data in fata incredibilei noastre incapacitati de a intelege de cele mai multe ori ce se petrece cu noi. Privirea ne este atat de subiectiva si taram dupa noi un bagaj atat de incarcat cu idei preconcepute si imagini deformate incat sunt uimita si in acelasi timp recunoscatoare ca ne sunt totusi ingaduite atata bucurie si atat de multe lucruri frumoase.

Tagged: on Monday, March 14, 2011 · 4 Comments »