Aveam 9 ani atunci cand am cunoscut-o pe cea care avea sa-mi devina “cea mai buna prietena” pentru cativa ani. Eram colege de clasa la scoala de balet si din prima zi am inteles ca nu urma sa-mi fie usor. Pe ea o chema Anita, avea parul lung si drept si ochii albastrii. Stia sa cante, sau cel putin o facea mai bine ca mine si invatatoarea parea sa aiba o slabiciune pentru felul in care interpreta ea “Money, Money” de Abba.
Incepuse sa rodeasca in mine un soi de veneratie prosteasca dar frumoasa in naivitatea ei, care insa nu a fost niciodata reciproca. Anita era minunata chiar si atunci cand descoperindu-mi slabiciunea si incepand sa profite de ea imi facea tot felul de mici mizerii diabolice. Cel mai mai greu mi-a fost sa invat sa traiesc cu gelozia pe care o simteam de fiecare data cand Anita se imprietenea cu o alta fata si incepeau sa-si construiasca o lume in care eu nu aveam voie sa intru. M-am lovit de foarte devreme de aceasta suferinta prosteasca pe care mi-o cauzam prin obiceiul de a transforma oameni in centrul universului meu si de multe ori a le atribui calitati pe care in realitate nu le aveau.
Prietenia mea si a Anitei s-a sfarsit dupa cativa ani, insa ea nu a fost ultima persoana care sa ma faca sa ma intreb daca iubirea ia forme diferite in functie de subiectii ei, ori aveam un mod “standard” de a simti si de a le arata celorlalti felul in care ii iubim. Fireste ca toti ne-am dori sa fim acel om care apare in viata cuiva si care este iubit “altfel”. Nu neaparat mai mult, pentru ca nu cred ca iubirea poate fi judecata in cantitati, ci doar acel soi de poveste in urma careia ramane “n-am intalnit si nu am iubit niciodata pe nimeni asa cum l-am iubit pe el/sau pe ea.” Nu ma refer la iubiri romantice ori basme, ci la orice om care misca sau schimba ceva in noi.
Absurditatea geloziei nu o face mai putin adevarata. Mi s-a intamplat de atatea ori sa o simt atunci cand mama o pupa pe sora mea sau atunci cand o prietena chicotea pe soptite cu o a treia. La fel de tare mi s-a strans inima si atunci cand am descoperit ca nu era nimic unic in felul in care un iubit ma striga pentru ca aceeasi formula fusese destinata tuturor celorlalte femei. M-am straduit ca odata cu fiecare om aparut in viata mea, sa incerc sa-l cunosc si sa invat cat mai multe despre el si astfel sa ajung sa stiu ce-i place sau ce-l face bucuros. Nu am putut niciodata sa “re-folosesc” declaratii, lucruri spuse, planuri de viitor ori sa imi duc toti iubitii pe aceeasi banca din acelasi parc pretinzand ca vreau sa le arat un loc special. Nu am facut aceleasi cadouri si nu retrait aceleasi scenarii si aceleasi povesti. Uneori chiar si un anumit ton al vocii ori felul in care ma prosteam prin casa intr-o dupamiaza lenesa de duminica au fost imposibil de reprodus chiar daca decorul ori momentul erau similare. Fara sa imi propun acest comportament si fara sa imi impun reguli, am reusit de fiecare data sa schimb “placa”. Chiar daca am iubit oameni diferiti cu aceleasi resurse si acelasi suflet, le-am aratat-o fiecaruia dintre ei asa cum li se potrivea lor mai bine, ci nu asa cum o facusem inainte si deci stiam ca merg la sigur.
Viata noastra nu este o incalzire, o pregatire sau repetitia finala dinaintea spectacolului asa ca ar fi frumos daca toti oamenii ar da cea mai buna “reprezentatie” in fiecare moment. Nu poate sa iasa perfect, se vor mai uita pasi, ori replici, insa daca incercam sa ne descoperim inca putin pe noi insine cu fiecare om intalnit, avem mai multe sanse sa ajungem sa iubim oamenii pentru ceea ce sunt, nu doar sa ne satisfacem nevoie de iubire.
Oamenii dau foarte des verdicte si spun ca nu e bine sa fii gelos, nu e bine sa faci asa dau pe dincolo. Adevaruri general valabile nu exista si fiecare situatie ne aduce in locuri neasteptate unde degeaba stim ce se face si ce nu se face pentru ca oricum habar nu avem in ce directie sa o apucam. Iar in astfel de momente, cred ca este mai benefic sa fim cu buzunarele golite de lectii invatate de acasa si cu mintea limpede. Sa simtim gelozie, furie, sau orice simtim atata vreme cat acel lucru ne face sa ne punem intrebari.
Poate ca in final nici gelozia nu este atat de nejustificata. Eu una stiu ca prefer sa traiesc o realitate doar a mea si a celui cu care o impart decat sa mi se spuna vorbe mari ori sa mi se faca declaratii pripite. Forma unui “te iubesc” marturisit, scris ori urlat este acceasi si atunci cand imi e adresat mie si Petronelei careia i-ai spus-o trecand beat pe strada.
Am purtat ieri o frumoasa coversatie la a carei tema ma gandesc de ceva timp. Auzind astazi un tata spunandu-le fiilor lui de 6-7 ani ca Scary Movie si Scream 4 sunt niste filme extraordinare si foarte amuzante, am realizat ca nu am exagerat niciun moment afirmand cu tarie ca am avut o copilarie minunata.
Pe langa faptul ca educatia mi-a fost presarata cu diferite privilegii precum lectii de pian, balet, limbi straini si tabere pline de aventuri, am invatat sa inteleg si sa apreciez frumusetea si valoarea acestor lucruri.
De Craciun nu primeam saci de ciocolata ci intodeauna o jucarie deosebita insotita de o carte. Daca m-as marita si mi s-ar cere cufarul cu zestrea, acolo ar fi primul meu Larrouse, prima enciclopedie, Biblia pentru copii, colectia cu povestile Disney si primele romane pe care le-am citit singura: ‘Heidi’, ‘Piciul’ si ‘Singur pe lume’.
Chiar si atunci cand in loc sa ma joc in fata blocului faceam “lectii suplimentare” cu mama, nu ma simteam pedepsita. Si asta datorita faptului ca nu mi s-a spus niciodata “trebuie” sa faci exercitii in plus la matematica sau gramatica. Insa daca le faceam, urma sa fiu mai bine pregatita. N-am fost invatata nici ca un caine la dresaj care primeste bomboana daca sade cuminte. Nu mi se ofereau recompese materiale pentru un carnet de note plin de 10 si nici nu mi se refuzau anumite placeri daca ma intorceam acasa cu un 4. Nimic din tot ceea ce faceam nu era pentru ca parintii mei sa le spuna prietenilor de familie “fata mea are 10 pe linie, e fruntasa clasei”.
Am fost de asemenea invatata sa nu vorbesc cu gura plina, sa nu mananc tinandu-mi coatele pe masa, sa nu ma imbuib si sa nu ma fortez sa iau inca o gura “pentru mami” atunci cand stomacul imi era plin. Am fost invatata sa-mi leg sireturile si sa-mi fac dus singura foarte devreme si sa imi impart prajitura cu sora mea. Am fost invatata sa gandesc pentru mine si sa nu astept sa “mi se dea mura in gura” in orice situatie. Mi-au fost date niste repere fara a mi se inhiba personalitatea si fara a mi se impune reguli. Nu mi-a fost ingraditata libertatea de exprimare insa mi s-a spus de mica faptul ca trebuie sa invat sa-mi formez o opinie ci nu sa “imi dau cu parerea”. In primul rand pentru ca “a iti da cu parerea” este o expresie gresita si urata din punct de vedere gramatical, si in al doilea rand pentru ca este de prost gust in calitate de copil, dar si de adult sa le stii pe toate. De aceea am citit Biblia inainte sa ma pot pronunta si sa sustin un ateism nefondat. Chiar si pentru a nega lucruri este nevoie sa le studiezi in prealabil. Nu poti sa judeci, pui la indoiala ori sa urasti ”din principiu”. Principiile sunt o notiune tare periculoasa atunci cand nu au sensul de valori ci de idei preconcepute.
Am avut norocul si de cativa dascali daruiti care m-au invatat sa nu ma exprim cu un limbaj de lemn si sa ma poticnesc in clisee si citate. Mi s-a permis sa abandonez critica literara uneori si sa incerc sa patrund sensul unei poezii cu propria-mi minte si mi s-a explicat ca utilizarea excesiva a semnelor de punctuatie denota faptul ca ceea ce am scris nu este suficient de pertinent.
Am vazut multe spectacole frumaose pe care le consideram o activitate incantatore. Iar daca astazi nu ma incalt in tenisi atunci cand merg la teatru este pentru ca o seara petrecuta intr-un asemenea mod era intr-adevar un eveniment special.
Nu am avut cele mai scumpe jucarii ori vacante exotice insa comparativ cu alti copii am simtit ca ma bucur de lux.
Si tot acest mod in care am fost crescuta si in care am ales sa-mi continui viata are la baza o simpla sugestie pe care parintii mei mi-au facut de foarte timpuriu: sa evit superficialitatea. Ea poate capata mai multe forme, se poate manifesta in lucrul inceput si neterminat, in munca facuta de mantuiala, in falsitate si dualitate, in obiceiul de a minti si de a nu-ti asuma responsabilitati si mai ales in a compromite ceea ce esti si valorile interioare pentru a obine orice, indiferent ca este vorba de lucruri materiale ori de admiratia celor de jur. Am stiut inca de atunci ca este imposibil ca toata lumea sa ma iubeasca ori sa ma placa asa incat am decis ca mai important este ca cei care o fac sa ma iubeasca pentru ceea ce sunt.
Una dintre piesele mele preferate de teatru se numeste ‘Forma lucrurilor’ si vorbeste despre fascinatia si slabiciunea umana in fata formei lucrurilor. A patrunde in “miezul” lor, adica in profunzime, cere efort si o dorinta autentica de a cunoaste si de a te darui. Ori este mult mai usor sa mimezi decat sa traiesti in perfect acord cu propriul spirit , este mult mai usor sa fii rau decat sa fii bun asa cum este mult mai usor sa iei lucrurile “de-a gata” . Sa nu cauti frumusetea in oameni ci sa cauti oamenii considerati frumosi dupa niste standarde impuse intr-un mod evident subiectiv. Iar noua, oamenilor, ne plac scurtaturile si retetele pentru ca ele ne ofera falsa senzatia ca vom merge la sigur. Insa pe lumea asta nu putem fi siguri de mai nimic.
Intr-o lume care se misca atat de repede, este dificil sa ramai uneori pe loc si sa-ti pui intrebari. Iar atunci cand incetezi sa-ti pui intrebari, devii un soi de umbra care doar consuma in van. Este un gand trist acela ca in niste vremuri in care avem totul la degetul mic ne piere interesul pentru lucruri valoroase cum ar fi educatia. Ma intreb cati tineri intra pe Wikipedia din curiozitate si incep sa citeasca pentru a-si forma o cultura generala ori pentru a-si antrena creierul. Nu cred ca foarte multi o fac pentru ca ei stiu ca daca vreodata au nevoie sa afle care este capitala Estoniei un simplu search de pe iPhone le va oferi raspunsul instantaneu. De ce sa incerce sa cunaosca cativa oameni bine si sa lege relatii solide in care trebuie investit timp si energie cand este atat de usor sa ai cateva mii de “prieteni” pe Facebook. Si devine tot mai greu pentru ca intr-o relatie conteaza mai putin ce spui sau ce faci. Conteaza insa ce esti.
Legat de aceasta democratie prost inteleasa in care traim, care ar mai fi rostul in a-i stii definitia atunci cand suntem liberi sa ne “dam cu parerea” si sa comentam despre orice. Problema este insa ca aceste comentarii fie ele pe Facebook sau oriunde altundeva nu sunt neaparat forme de comunicare ci mai mult modalitati de a arata ce multe stim noi si de a ne gadila ego-ul. Comunicarea nu presupune doar vorbire ci si ascultare. O alta “povata” parinteasca primita demult: nu tot timpul e necesar sa am ceva de zis. Pot sa invat sa-mi tin si gura si sa ascult. S-ar putea sa invat ceva.
Desi tehnologia si inovatia ne fac vietile infinit mai usoare si mai interesante, nu reusesc intodeauna sa ne ajute sa evoluam ca indivizi pentru ca in definitiv, nu ne putem adauga si ceva mai mult creier in Photoshop.