Aveam 9 ani atunci cand am cunoscut-o pe cea care avea sa-mi devina “cea mai buna prietena” pentru cativa ani. Eram colege de clasa la scoala de balet si din prima zi am inteles ca nu urma sa-mi fie usor. Pe ea o chema Anita, avea parul lung si drept si ochii albastrii. Stia sa cante, sau cel putin o facea mai bine ca mine si invatatoarea parea sa aiba o slabiciune pentru felul in care interpreta ea “Money, Money” de Abba.
Incepuse sa rodeasca in mine un soi de veneratie prosteasca dar frumoasa in naivitatea ei, care insa nu a fost niciodata reciproca. Anita era minunata chiar si atunci cand descoperindu-mi slabiciunea si incepand sa profite de ea imi facea tot felul de mici mizerii diabolice. Cel mai mai greu mi-a fost sa invat sa traiesc cu gelozia pe care o simteam de fiecare data cand Anita se imprietenea cu o alta fata si incepeau sa-si construiasca o lume in care eu nu aveam voie sa intru. M-am lovit de foarte devreme de aceasta suferinta prosteasca pe care mi-o cauzam prin obiceiul de a transforma oameni in centrul universului meu si de multe ori a le atribui calitati pe care in realitate nu le aveau.
Prietenia mea si a Anitei s-a sfarsit dupa cativa ani, insa ea nu a fost ultima persoana care sa ma faca sa ma intreb daca iubirea ia forme diferite in functie de subiectii ei, ori aveam un mod “standard” de a simti si de a le arata celorlalti felul in care ii iubim. Fireste ca toti ne-am dori sa fim acel om care apare in viata cuiva si care este iubit “altfel”. Nu neaparat mai mult, pentru ca nu cred ca iubirea poate fi judecata in cantitati, ci doar acel soi de poveste in urma careia ramane “n-am intalnit si nu am iubit niciodata pe nimeni asa cum l-am iubit pe el/sau pe ea.” Nu ma refer la iubiri romantice ori basme, ci la orice om care misca sau schimba ceva in noi.
Absurditatea geloziei nu o face mai putin adevarata. Mi s-a intamplat de atatea ori sa o simt atunci cand mama o pupa pe sora mea sau atunci cand o prietena chicotea pe soptite cu o a treia. La fel de tare mi s-a strans inima si atunci cand am descoperit ca nu era nimic unic in felul in care un iubit ma striga pentru ca aceeasi formula fusese destinata tuturor celorlalte femei. M-am straduit ca odata cu fiecare om aparut in viata mea, sa incerc sa-l cunosc si sa invat cat mai multe despre el si astfel sa ajung sa stiu ce-i place sau ce-l face bucuros. Nu am putut niciodata sa “re-folosesc” declaratii, lucruri spuse, planuri de viitor ori sa imi duc toti iubitii pe aceeasi banca din acelasi parc pretinzand ca vreau sa le arat un loc special. Nu am facut aceleasi cadouri si nu retrait aceleasi scenarii si aceleasi povesti. Uneori chiar si un anumit ton al vocii ori felul in care ma prosteam prin casa intr-o dupamiaza lenesa de duminica au fost imposibil de reprodus chiar daca decorul ori momentul erau similare. Fara sa imi propun acest comportament si fara sa imi impun reguli, am reusit de fiecare data sa schimb “placa”. Chiar daca am iubit oameni diferiti cu aceleasi resurse si acelasi suflet, le-am aratat-o fiecaruia dintre ei asa cum li se potrivea lor mai bine, ci nu asa cum o facusem inainte si deci stiam ca merg la sigur.
Viata noastra nu este o incalzire, o pregatire sau repetitia finala dinaintea spectacolului asa ca ar fi frumos daca toti oamenii ar da cea mai buna “reprezentatie” in fiecare moment. Nu poate sa iasa perfect, se vor mai uita pasi, ori replici, insa daca incercam sa ne descoperim inca putin pe noi insine cu fiecare om intalnit, avem mai multe sanse sa ajungem sa iubim oamenii pentru ceea ce sunt, nu doar sa ne satisfacem nevoie de iubire.
Oamenii dau foarte des verdicte si spun ca nu e bine sa fii gelos, nu e bine sa faci asa dau pe dincolo. Adevaruri general valabile nu exista si fiecare situatie ne aduce in locuri neasteptate unde degeaba stim ce se face si ce nu se face pentru ca oricum habar nu avem in ce directie sa o apucam. Iar in astfel de momente, cred ca este mai benefic sa fim cu buzunarele golite de lectii invatate de acasa si cu mintea limpede. Sa simtim gelozie, furie, sau orice simtim atata vreme cat acel lucru ne face sa ne punem intrebari.
Poate ca in final nici gelozia nu este atat de nejustificata. Eu una stiu ca prefer sa traiesc o realitate doar a mea si a celui cu care o impart decat sa mi se spuna vorbe mari ori sa mi se faca declaratii pripite. Forma unui “te iubesc” marturisit, scris ori urlat este acceasi si atunci cand imi e adresat mie si Petronelei careia i-ai spus-o trecand beat pe strada.