In urma cu cateva luni am scris un articol care a fost publicat in revista Lectura. De ce despre Paris, veti descoperi citindu-l. Redau mai jos un fragment, iar restul il gasiti aici.
‘..Au trecut aproape 4 ani şi inima îmi tresaltă încă de fiecare dată cand îi aud numele. Mă simt precum Humbert atunci când îl rostea pe cel al Lolitei şi literele i se topeau ca mierea pe limbă. Intâlnirea cu Parisul nu a fost o călătorie, ci o regăsire. Precum un drum iniţiatic, aşa cum ne învăţau să spunem la şcoală despre diverse opere literare în care unul dintre personaje învaţă câte ceva despre sine. Nu a fost câtuşi de puţin o revelaţie, ci un soi de întoarcere acasă.’
Multumesc Oanei, unul dintre oamenii care ma incurajeaza sa scriu.
“Iubesc oamenii mai mult decat principiile si iubesc oamenii fara principii mai mult decat orice pe lume”, spunea candva Oscar Wilde. Multe dintre citatele pe care le reproducem sunt doar alaturari de cuvinte intr-o forma bombastica ce suna foarte frumos dar nu spun defapt mare lucru. Cel de mai sus insa nu se incadreaza in aceeasi categorie. Cu cat trece mai mult timp, cu atat ii dau mai mare dreptate lui Oscar Wilde si totusi ma minunez ca a fost tocmai un englez cel care a spus asemenea cuvinte.
Locuiesc deja de aproape doi ani in Londra si de fiecare data cand ies la o petrecere, un eveniment, sau pur si simplu cunosc o persoana noua, prima intrebare la care trebuie sa raspund este “And what do you do?” (tradus prin: Ce muncesti?)
Dupa ce raspund ca lucrez la Brainient si ca studiez, urmeaza o alta intrebare: “Oxford, Cambridge, LBS?” In majoritatea cazurilor primesc un “oh, I see” extrem de dezamagit la aflarea vestii ca universitatea la care studiez este London Metropolitan, nicidecum Oxbridge. Intr-un mod straniu, prima parte in care ii informez ca lucrez intr-o companie extraordinara nu pare sa mai aiba nicio valoare in fata unui nume atat de obscur precum London Metropolitan. De foarte multe ori am cazut in capcana de a ma simti intimidata si rusinata. Insa imi revin si imi reamintesc de ce nu am principii: pentru ca vreau sa fiu capabila de a gandi cu propriul meu creier si nu prin prisma unei educatii formate chiar si in cele mai elitiste scoli ale lumii. Pentru mine principiile sunt sinonime cu ideile preconcepute iar daca pentru bunicii mei care inca ii considera pe americani salvatorii lumii am toleranta si intelegere, pentru oamenii de varsta mea nu pot sa nutresc aceleasi sentimente. Este foarte interesant cum desi traim intr-o lume din ce in ce mai deschisa si mai lipsita de granite, barierele mintale continua sa puna piedici atator oameni.
Ideile preconcepute legate de educatie ma intriga cel mai tare pentru ca m-am lovit de ele de foarte devreme. In scoala generala obisnuiam sa ne intrebam intre noi ce meserii au parintii, cat castiga si ce facultati au terminat. Copiii ai caror parinti nu aveau “studii superioare” erau din start de evitat, nefiind de “teapa” celor scoliti. A urmat apoi stupida idee varata pe gatul adolescentilor ca liceul este cea mai frumoasa perioada din viata noastra. Ma intreb cum poti, ca adult, sa trimiti un tanar in viata spunandu-i ca partea frumoasa a ei va dura doar patru ani si mai mult, invatandu-l ca exista grade de comparatie care determina un “cel” sau o “cea” mai cumva. Fiecare perioada a vietii este frumoasa si trebuie acceptata si traita ca atare, fara anxietati si angoase la gandul ca ce era mai bun s-a dus.
Pentru mine liceul nu a fost catusi de putin o perioada frumoasa. Au fost pantru ani indurati intr-un colectiv de tineri in formare, copii rautaciosi care se injurau, bateau si isi faceau zile fripte. Au mai fost si ani in care profesoara de literatura universala ma dadea afara de la ora pentru ca citeam Hesse pe sub banca si ea nu trecuse niciodata de Madame Bovary, iar dirigintele ma detesta “din principiu”. Au fost niste ani in care am invatat niste istorie, geografie, franceza gramatica si altele. Insa nu am fost invatata cum sa imi formez o opinie pertinenta despre un subiect oarecare, cum sa analizez ceva cu propria minte si nu cu ajutorul unei carti de critica ori cum sa imi susptin opiniile cu argumente. Am fost ajutata in formarea unei culturi generale, in adunarea unor cunostiinte si nimic mai mult. Ori viata nu se rezuma la a sti date teoretice. Viata presupune sa ai o minte antrenata si deschisa astfel incat sa fii pregatit in orice situatie nu doar sa te descurci dar sa si intelegi ceva. Iar pentru a intelege ce ni se intampla trebuie sa fim capabili sa ne debarasam de orice fel de principii, judecati de valoare si lectii invatate pe dinafara. Altfel riscam sa ajungem niste adunaturi de idei reciclate.
Poate ca de aceea multi oameni nici nu depasesc vreodata stadiul vietii de liceu si continua sa traiasca ca atare. Cred ca liceul si facultatea sunt doar niste puncte de pornire, nicidecum ceva in care sa ne cramponam. Insa pentru multi oameni ele reprezinta umbrele protectoare sub care se pot ascunde pentru a nu se gandi la ce isi doresc sa faca cu vietile lor. A studia la o universitate cu renume suna suficient de pompos incat sa ne scape de eventuale intrebari legate de ce ne place, ce vrem sa facem sau cine suntem. Sunt ani in care poti sa mai lancezesti invatand carti intregi pe dinafara ca apoi sa ai siguranta ca foaia de hartie numita diploma va face pentru tine urmatorul pas. Ironia este ca indiferent unde studiezi, nimeni nu iti va baga inteligenta ori stiinta cu polonicul in cap asa ca daca iti doresti sa inveti ceva poti sa o faci si singur inchis intr-o camera. Insa oricat am acumula, viata ne va surprinde in fiecare zi si ne va invata ceva nou fara sa realizam acest lucru. Probabil ca acesta este motivul pentru care se spune ca avem de invatat cat timp traim. Oxford sau nu, in final cu totii ramanem vesnic in clasa intai.
Am urmarit emisiunea Dansez pentru tine de la prima editie si a ramas singura mea conexiune cu televizorul. De cand m-am mutat la Londra ma uit la inregistrarile online si din acest motiv de multe ori sunt tentata sa urmaresc doar dansurile, nu si materialele despre povestile concurentilor. Principalul motiv pentru care ma uitam la Dansez erau oricum coregrafiile si spectacolul in sine, mai ales avand in vedere ca mi-am dat seama foarte devreme cum stau lucrurile si ca nu calitatea dansului primeaza in fata dramatismului cazurilor. A fost ca un fel de regula nescrisa ca in fiecare sezon sa ajunga in finala o pereche formata din omeni care dansau prost si o alta pereche incantatoare care urma sa piarda. Singura exceptie a fost editia precedenta in care Octavian Strunila si Ela au castigat concursul fara sa fie de neprivit. Imi amintesc ca mi-a placut foarte mult de Ela si am fost tare bucuroasa atunci cand a castigat, desi ma asteptam pentru ca rezultatele sunt previzibile de fiecare data.
Motivul pentru care am decis sa scriu despre Dansez pentru tine este insa Madalina Corduneanu. Abia astazi am avut curiozitatea sa urmaresc povestile concurentilor din editia curenta si desi ea a fost prima eliminata din concurs, mi-a atras in mod deosebit atentia. Madalina are 17 ani si dansa pentru mama ei care este foarte bolnava. Amandoua au fost ani intregi batute de tatal Madalinei si au trait in teroare. Aceasta este varianta scurta a unei povesti al carei scenariu imi este din pacate foarte cunoscut. Mama mea a avut o copilarie nefericita si presarata cu diverse momente de cosmar si incidente cumplite.
Inima imi batea din ce in ce mai tare in timp ce urmaream cazul Madalinei pentru ca vedeam inca o data un om cu privirea senina si cu vocea blanda povestind lucruri sinistre fara sa judece totusi, ci doar sa le expuna. Fara sa isi planga de mila, fara sa preschimbe totul intr-o telenovela, fara sa fie ipocrita. Sunt convinsa ca cei de la Pro infloresc povestile pe alocuri sau le fac sa para cat mai teribile. Dar acet lucru nu are nicio importanta pentru ca oamenii modesti, cu integritate si cu bun simt nu pot fi umbriti de reflectoarele din platou ori “editati” la montaj.
Nu stiu si nici nu m-a interesat vreodata sa aflu cum stau lucrurile in realitate, cum sunt alesi candidatii, cum se voteaza, daca se iau in considerare voturile oamenilor sau cei de la Pro decid unde se duc banii, cum jurizeaza Mihai Petre si cati dintre toti cei implicati sunt acolo intr-un mod autentic. Stiu insa ca oricare ar fi cei ce voteaza, o fac intr-un mod foarte superficial. Asa cum oamenilor le place sa citeasca stiri oribile despre violatori si ucigasi care si-au taiat copiii in bucati, asa suntem si tentati sa votam pentru cele mai dramatice cazuri. Dramatice insa la suprafata si in stilul de telenovela ori de film de groaza. Nu o data s-a intamplat sa castige oameni care aveau copii afectati de boli precum autismul. Nu stiu in ce masura aceasta boala se poate vindeca sau nu, insa ceva imi spune ca un astfel de copil ai carui parinti sunt tineri, sanatosi si in puteri are mai multe sanse sa duca o viata cat de cat linistita decat o tanara de 17 ani care nu are pe nimeni inafara de o mama care nu poate sa mearga singura nici pana la toaleta.
Fiecare “isi da cu parerea”- ca sa utilizez o expresie tare draga romanilor si judeca foarte asupru, dand verdicte si hotarand cine ar trebui sa castige si cine nu. Madalina a spus ca incercand sa o ajute pe mama ei, incearca sa se ajute pe ea. Aceasta franchete a fost inca unul dintre lucrurile care m-a impresionat si care mi-a dat de gandit. Bineinteles ca toti cei care vin la Dansez o fac pentru ei. Tot ce facem in aceasta viata este intr-o masura mai mare sau mai mica pentru noi insine. Chiar si atunci cand vrem sa ii ajutam pe ceilalti, exista anumite goluri in noi pe care le umplem astfel. La randul nostru suferim mai putin vazandu-i pe ceilalti ca nu se chinuie si in ultima instanta ne simtim mai linistiti si impacati. Atunci cand un asemenea om este insa tanar, frumos si destept, majoritatea incepe sa arunce cu pietre si sa gaseasca tot felul de lucruri urate de spus. Am vazut comentarii legate de faprul ca Madalina este model si ca n-are de ce sa se planga, face bani. Si daca “face” bani, ce? Sunt atat de multe manechine care castiga foarte bine si carora nimeni nu le reproseaza nimic. Sunt bani munciti pe care aceasta fata ii merita cu varf si indesat. Faptul ca este atat de frumoasa nu ii usureaza cu nimic viata, nu ii sterge amintirile oribile sau traumele cu care a invatat sa traiasca. Frumusetea nu conteaza nici atunci cand trebuie sa isi ingrijeasca mama, sa gateasca ori sa faca de mancare. Multe adolescente de varsta ei isi petrec serile in Gaia, nu ajutandu-si mama sa coboare din pat. Si ele nu sunt fortate sa renunta la visurile lor pentru ca atunci cand ai de toate nu ai timp sa ai visuri. Nu cred ca este un cliseu acela ca oamenii care vin din medii mai putin favorabile si cu mai putine resurse financiare au o capacitate de a munci si de a vedea lucrurile in perspectiva ajungand astfel sa realizeze ceea ce si-au propus. Tot ei sunt si oamenii care isi descopera diferite talente pentru ca au nevoie de un refugiu, o modalitate de a isi castiga libertatea pierduta atunci cand traiesc in astfel de familii sau case ale groazei.
Iar despre libertate este vorba atunci cand participantii de la Dansez pentru tine primesc acel cec. Nu este vorba despre ‘flacara sperantei’ ori ‘despre scara invingatorilor’. Nici despre faptul ca ei sunt niste luptatori. Lupta pentru ca altceva nu au. Au doar forta interioara si acel soi de optimism si seninatate caracteristica celor care s-au confruntat cu partile intunecate ale vietii. Imi pare nespus de rau ca Madalina nu a primit acei bani pentru ca ma gandesc la cat de frumos am pornit eu in viata avand parinti iubitori si sanatosi, si imi este incredibil de greu sa-mi imaginez cum poti sa pornesti neavand nimic altceva inafara de o inima frumoasa si curajoasa.
Aici este materialul video cu poveste Madalinei.
Aveam 9 ani atunci cand am cunoscut-o pe cea care avea sa-mi devina “cea mai buna prietena” pentru cativa ani. Eram colege de clasa la scoala de balet si din prima zi am inteles ca nu urma sa-mi fie usor. Pe ea o chema Anita, avea parul lung si drept si ochii albastrii. Stia sa cante, sau cel putin o facea mai bine ca mine si invatatoarea parea sa aiba o slabiciune pentru felul in care interpreta ea “Money, Money” de Abba.
Incepuse sa rodeasca in mine un soi de veneratie prosteasca dar frumoasa in naivitatea ei, care insa nu a fost niciodata reciproca. Anita era minunata chiar si atunci cand descoperindu-mi slabiciunea si incepand sa profite de ea imi facea tot felul de mici mizerii diabolice. Cel mai mai greu mi-a fost sa invat sa traiesc cu gelozia pe care o simteam de fiecare data cand Anita se imprietenea cu o alta fata si incepeau sa-si construiasca o lume in care eu nu aveam voie sa intru. M-am lovit de foarte devreme de aceasta suferinta prosteasca pe care mi-o cauzam prin obiceiul de a transforma oameni in centrul universului meu si de multe ori a le atribui calitati pe care in realitate nu le aveau.
Prietenia mea si a Anitei s-a sfarsit dupa cativa ani, insa ea nu a fost ultima persoana care sa ma faca sa ma intreb daca iubirea ia forme diferite in functie de subiectii ei, ori aveam un mod “standard” de a simti si de a le arata celorlalti felul in care ii iubim. Fireste ca toti ne-am dori sa fim acel om care apare in viata cuiva si care este iubit “altfel”. Nu neaparat mai mult, pentru ca nu cred ca iubirea poate fi judecata in cantitati, ci doar acel soi de poveste in urma careia ramane “n-am intalnit si nu am iubit niciodata pe nimeni asa cum l-am iubit pe el/sau pe ea.” Nu ma refer la iubiri romantice ori basme, ci la orice om care misca sau schimba ceva in noi.
Absurditatea geloziei nu o face mai putin adevarata. Mi s-a intamplat de atatea ori sa o simt atunci cand mama o pupa pe sora mea sau atunci cand o prietena chicotea pe soptite cu o a treia. La fel de tare mi s-a strans inima si atunci cand am descoperit ca nu era nimic unic in felul in care un iubit ma striga pentru ca aceeasi formula fusese destinata tuturor celorlalte femei. M-am straduit ca odata cu fiecare om aparut in viata mea, sa incerc sa-l cunosc si sa invat cat mai multe despre el si astfel sa ajung sa stiu ce-i place sau ce-l face bucuros. Nu am putut niciodata sa “re-folosesc” declaratii, lucruri spuse, planuri de viitor ori sa imi duc toti iubitii pe aceeasi banca din acelasi parc pretinzand ca vreau sa le arat un loc special. Nu am facut aceleasi cadouri si nu retrait aceleasi scenarii si aceleasi povesti. Uneori chiar si un anumit ton al vocii ori felul in care ma prosteam prin casa intr-o dupamiaza lenesa de duminica au fost imposibil de reprodus chiar daca decorul ori momentul erau similare. Fara sa imi propun acest comportament si fara sa imi impun reguli, am reusit de fiecare data sa schimb “placa”. Chiar daca am iubit oameni diferiti cu aceleasi resurse si acelasi suflet, le-am aratat-o fiecaruia dintre ei asa cum li se potrivea lor mai bine, ci nu asa cum o facusem inainte si deci stiam ca merg la sigur.
Viata noastra nu este o incalzire, o pregatire sau repetitia finala dinaintea spectacolului asa ca ar fi frumos daca toti oamenii ar da cea mai buna “reprezentatie” in fiecare moment. Nu poate sa iasa perfect, se vor mai uita pasi, ori replici, insa daca incercam sa ne descoperim inca putin pe noi insine cu fiecare om intalnit, avem mai multe sanse sa ajungem sa iubim oamenii pentru ceea ce sunt, nu doar sa ne satisfacem nevoie de iubire.
Oamenii dau foarte des verdicte si spun ca nu e bine sa fii gelos, nu e bine sa faci asa dau pe dincolo. Adevaruri general valabile nu exista si fiecare situatie ne aduce in locuri neasteptate unde degeaba stim ce se face si ce nu se face pentru ca oricum habar nu avem in ce directie sa o apucam. Iar in astfel de momente, cred ca este mai benefic sa fim cu buzunarele golite de lectii invatate de acasa si cu mintea limpede. Sa simtim gelozie, furie, sau orice simtim atata vreme cat acel lucru ne face sa ne punem intrebari.
Poate ca in final nici gelozia nu este atat de nejustificata. Eu una stiu ca prefer sa traiesc o realitate doar a mea si a celui cu care o impart decat sa mi se spuna vorbe mari ori sa mi se faca declaratii pripite. Forma unui “te iubesc” marturisit, scris ori urlat este acceasi si atunci cand imi e adresat mie si Petronelei careia i-ai spus-o trecand beat pe strada.
Am purtat ieri o frumoasa coversatie la a carei tema ma gandesc de ceva timp. Auzind astazi un tata spunandu-le fiilor lui de 6-7 ani ca Scary Movie si Scream 4 sunt niste filme extraordinare si foarte amuzante, am realizat ca nu am exagerat niciun moment afirmand cu tarie ca am avut o copilarie minunata.
Pe langa faptul ca educatia mi-a fost presarata cu diferite privilegii precum lectii de pian, balet, limbi straini si tabere pline de aventuri, am invatat sa inteleg si sa apreciez frumusetea si valoarea acestor lucruri.
De Craciun nu primeam saci de ciocolata ci intodeauna o jucarie deosebita insotita de o carte. Daca m-as marita si mi s-ar cere cufarul cu zestrea, acolo ar fi primul meu Larrouse, prima enciclopedie, Biblia pentru copii, colectia cu povestile Disney si primele romane pe care le-am citit singura: ‘Heidi’, ‘Piciul’ si ‘Singur pe lume’.
Chiar si atunci cand in loc sa ma joc in fata blocului faceam “lectii suplimentare” cu mama, nu ma simteam pedepsita. Si asta datorita faptului ca nu mi s-a spus niciodata “trebuie” sa faci exercitii in plus la matematica sau gramatica. Insa daca le faceam, urma sa fiu mai bine pregatita. N-am fost invatata nici ca un caine la dresaj care primeste bomboana daca sade cuminte. Nu mi se ofereau recompese materiale pentru un carnet de note plin de 10 si nici nu mi se refuzau anumite placeri daca ma intorceam acasa cu un 4. Nimic din tot ceea ce faceam nu era pentru ca parintii mei sa le spuna prietenilor de familie “fata mea are 10 pe linie, e fruntasa clasei”.
Am fost de asemenea invatata sa nu vorbesc cu gura plina, sa nu mananc tinandu-mi coatele pe masa, sa nu ma imbuib si sa nu ma fortez sa iau inca o gura “pentru mami” atunci cand stomacul imi era plin. Am fost invatata sa-mi leg sireturile si sa-mi fac dus singura foarte devreme si sa imi impart prajitura cu sora mea. Am fost invatata sa gandesc pentru mine si sa nu astept sa “mi se dea mura in gura” in orice situatie. Mi-au fost date niste repere fara a mi se inhiba personalitatea si fara a mi se impune reguli. Nu mi-a fost ingraditata libertatea de exprimare insa mi s-a spus de mica faptul ca trebuie sa invat sa-mi formez o opinie ci nu sa “imi dau cu parerea”. In primul rand pentru ca “a iti da cu parerea” este o expresie gresita si urata din punct de vedere gramatical, si in al doilea rand pentru ca este de prost gust in calitate de copil, dar si de adult sa le stii pe toate. De aceea am citit Biblia inainte sa ma pot pronunta si sa sustin un ateism nefondat. Chiar si pentru a nega lucruri este nevoie sa le studiezi in prealabil. Nu poti sa judeci, pui la indoiala ori sa urasti ”din principiu”. Principiile sunt o notiune tare periculoasa atunci cand nu au sensul de valori ci de idei preconcepute.
Am avut norocul si de cativa dascali daruiti care m-au invatat sa nu ma exprim cu un limbaj de lemn si sa ma poticnesc in clisee si citate. Mi s-a permis sa abandonez critica literara uneori si sa incerc sa patrund sensul unei poezii cu propria-mi minte si mi s-a explicat ca utilizarea excesiva a semnelor de punctuatie denota faptul ca ceea ce am scris nu este suficient de pertinent.
Am vazut multe spectacole frumaose pe care le consideram o activitate incantatore. Iar daca astazi nu ma incalt in tenisi atunci cand merg la teatru este pentru ca o seara petrecuta intr-un asemenea mod era intr-adevar un eveniment special.
Nu am avut cele mai scumpe jucarii ori vacante exotice insa comparativ cu alti copii am simtit ca ma bucur de lux.
Si tot acest mod in care am fost crescuta si in care am ales sa-mi continui viata are la baza o simpla sugestie pe care parintii mei mi-au facut de foarte timpuriu: sa evit superficialitatea. Ea poate capata mai multe forme, se poate manifesta in lucrul inceput si neterminat, in munca facuta de mantuiala, in falsitate si dualitate, in obiceiul de a minti si de a nu-ti asuma responsabilitati si mai ales in a compromite ceea ce esti si valorile interioare pentru a obine orice, indiferent ca este vorba de lucruri materiale ori de admiratia celor de jur. Am stiut inca de atunci ca este imposibil ca toata lumea sa ma iubeasca ori sa ma placa asa incat am decis ca mai important este ca cei care o fac sa ma iubeasca pentru ceea ce sunt.
Una dintre piesele mele preferate de teatru se numeste ‘Forma lucrurilor’ si vorbeste despre fascinatia si slabiciunea umana in fata formei lucrurilor. A patrunde in “miezul” lor, adica in profunzime, cere efort si o dorinta autentica de a cunoaste si de a te darui. Ori este mult mai usor sa mimezi decat sa traiesti in perfect acord cu propriul spirit , este mult mai usor sa fii rau decat sa fii bun asa cum este mult mai usor sa iei lucrurile “de-a gata” . Sa nu cauti frumusetea in oameni ci sa cauti oamenii considerati frumosi dupa niste standarde impuse intr-un mod evident subiectiv. Iar noua, oamenilor, ne plac scurtaturile si retetele pentru ca ele ne ofera falsa senzatia ca vom merge la sigur. Insa pe lumea asta nu putem fi siguri de mai nimic.
Intr-o lume care se misca atat de repede, este dificil sa ramai uneori pe loc si sa-ti pui intrebari. Iar atunci cand incetezi sa-ti pui intrebari, devii un soi de umbra care doar consuma in van. Este un gand trist acela ca in niste vremuri in care avem totul la degetul mic ne piere interesul pentru lucruri valoroase cum ar fi educatia. Ma intreb cati tineri intra pe Wikipedia din curiozitate si incep sa citeasca pentru a-si forma o cultura generala ori pentru a-si antrena creierul. Nu cred ca foarte multi o fac pentru ca ei stiu ca daca vreodata au nevoie sa afle care este capitala Estoniei un simplu search de pe iPhone le va oferi raspunsul instantaneu. De ce sa incerce sa cunaosca cativa oameni bine si sa lege relatii solide in care trebuie investit timp si energie cand este atat de usor sa ai cateva mii de “prieteni” pe Facebook. Si devine tot mai greu pentru ca intr-o relatie conteaza mai putin ce spui sau ce faci. Conteaza insa ce esti.
Legat de aceasta democratie prost inteleasa in care traim, care ar mai fi rostul in a-i stii definitia atunci cand suntem liberi sa ne “dam cu parerea” si sa comentam despre orice. Problema este insa ca aceste comentarii fie ele pe Facebook sau oriunde altundeva nu sunt neaparat forme de comunicare ci mai mult modalitati de a arata ce multe stim noi si de a ne gadila ego-ul. Comunicarea nu presupune doar vorbire ci si ascultare. O alta “povata” parinteasca primita demult: nu tot timpul e necesar sa am ceva de zis. Pot sa invat sa-mi tin si gura si sa ascult. S-ar putea sa invat ceva.
Desi tehnologia si inovatia ne fac vietile infinit mai usoare si mai interesante, nu reusesc intodeauna sa ne ajute sa evoluam ca indivizi pentru ca in definitiv, nu ne putem adauga si ceva mai mult creier in Photoshop.
Cand aveam vreo 14 ani am primit o felicitare cu o pisica neagra si urata si un text siropos: “Daca iubesti cu adevarat pe cineva trebuie sa-i dai drumul. Daca este al tau, se va intoarce la tine, daca nu, inseamna ca nici nu a fost vreodata al tau”. Pe langa faptul ca ideea de a apartine cuiva este complet eronata si nepotrivita pentru a-i fi spusa unei tinere de 14 ani, intreaga afirmatie este utopica.
Daca la 14 ani ceea ce m-a oripilat a fost pisica, mai tarziu am realizat ca in lumea reala, nu in cea desprinsa dintr-o carte de Osho ori din invataturile lui Dalai Lama, atunci cand iubesti pe cineva nu ii dai drumul pentru ca nu vrei sa faci una ca asta. Desi in teorie suna absolut incantator sa iubim oamenii intr-un mod in care sa le dorim fericirea mai presus decat orice ( adica mai presus de propria fericire alaturi de ei), nu suntem martiri gata sa isi arunce iubirile in bratele altcuiva doar de dragul de a-i vedea pe acestia liberi si zburdand tinandu-se de mana cu noul venit. Oamenii nu functioneaza in acest fel si cu atat mai mult femeile care de cele mai multe ori cad in ‘pacatul’ sadomasochismului. Nu mai este demult un secret ca tindem sa alergam dupa cei care ne intorc spatele si ca suntem atrasi de cei care ne tin la distanta ori ne resping. oricat de cliseistic ar suna, este legea firii, iar noi ne suspunem jucand diverse jocuri cu reguli de multe ori inventate pe parcurs.
Adesea m-am intrebat ce se intampla cu iubirea atunci cand o relatie se incheie. Nu cred ca se transfera catre noul subiect al indragostelii noastre pentru ca o noua poveste inseamna sansa noastra de a ne redescoperii alaturi de un om care nu ne cunoaste, proaspeti precum o zi de primavara si eliberati de metehnele care ies la suprafata mai tarziu. Poate ca daca nu ar fi aceasta nevoie de inceputuri si de noutate, existenta monogamiei ar fi posibila.
Citind un articol despre motivul pentru care barbatii inseala, am dat peste un pasaj foarte interesant care spunea ca inselatul nu are de-a face cu sexul ci cu faptul ca fiecare noua femeie inseamna pentru barbatul care inseala o innoire a lui insusi si sansa de a inceta sa mai fie vechiul si nesuferitul sine. Articolul a fost scris de un barbat si una dintre cele mai auzant afirmatii a fost cea ca in majoritatea cazurilor barbatii isi inseala iubitele ori sotiile cu femei care au parul mai lung. Daca aceasta statistica ar fi adevarata, ma intreb atunci care este tiparul de barbat pentru care femeile isi iseala iubitii si sotii. Cred totusi ca nu lungimea parului influenteaza alegerile acestora.
Ce se intampla insa atunci cand noul venit se lasa asteptat, primavara intarzie si nimic nou nu se intrevede pe frontul de vest? Ce se intampla atunci cand nu reusim sa ne desprindem dintr-o relatie care nu mai functioneaza sau ne lasam in continuare bantuiti de fantomele unor povesti in care nu noi am fost cei cu fraiele in mana si doar am acceptat realitatea inghitind in sec? Inca nu am gasit raspunsul la niciuna dintre intrebarile de mai sus asa cum nici nu sunt convinsa ca putem da drumul atunci cand nu avem ceva de pus in loc. Este ca atunci cand copii fiind, ne era frica sa ne dam pe tobogan si ne tineam strans cu mainile de marginile de tabla pana cand ne asiguram ca doua brate puternice ne vor prinde in siguranta si nu vom cadea cu fundul in tarana. Revenind la ideea de joc, nu cred ca adultii evolueaza prea mult de la stadiul de a se tavali prin groapa cu nisip si de a arunca cu praf in ochii celorlalti copii. Jucam dulceagul joc al indragostelii in care ne infastisam in toata splendoarea si incercam sa impresionam punandu-ne la bataie toate calitatile, jucam jocul dualitatii, al minciunilor, al victimei sau al calaului. Jucam si jocul iertarii fata ce cel care ne-a gresit pedepsindu-l pana in momentul in care durerea se atenueaza si rana se transforma intr-o amintire. Mai jucam si jocul etichetelor, al ideilor si al inchipuirilor care de multe ori inlocuiesc realitatea unei povesti. De multe ori jocul se transforma intr-o competitie in care fiecare incearca sa domine ori sa aiba dreptate, uitand astfel ca poate e mai important sa fii fericit decat sa ai tot timpul dreptate.
Un tango se poate transforma intr-un razboi rece atunci cand triumful asupra celuilalt devine mai important decat bucuria de a impartasi aceleasi trairi. Cu cat mai mult ma gandesc, cu atat mai puerile si patetice mi se par aceste compotamente stiind ca ele isi pierd instantaneu valoarea in momentul in care obiectul interesului nostru este inlocuit. Atunci uitam brusc sa mai pedepsim si ne vedem de noile noastre vieti. Devin astfel oare iertarea si nepasarea unul si acelasi lucru?
Tot amalgamul de sentimente, fie ele iubire, indragosteala, pasiune, durere, tradarea ori vinovatie este de cele mai multe ori o iluzie proiectata asupra unei persoane si isi pierde orice valoare sau sens in momentul in care acel om este scos din context. Nu pretind sa descopar vreun nou adevar prin faptul ca oamenii isi complica existenta traind in mintea lor mai mult decat in lumea exterioara. Ma minunez doar inca o data in fata incredibilei noastre incapacitati de a intelege de cele mai multe ori ce se petrece cu noi. Privirea ne este atat de subiectiva si taram dupa noi un bagaj atat de incarcat cu idei preconcepute si imagini deformate incat sunt uimita si in acelasi timp recunoscatoare ca ne sunt totusi ingaduite atata bucurie si atat de multe lucruri frumoase.
Oscar Wilde spunea ca majoritatea oamenilor sunt alti oameni. Gandurile lor sunt opiniile altcuiva, viata le este un mimetism, iar pasiunile lor o citare. Nimic nu este nou sau unic in aceasta lume, asa ca nici noi, oamenii, nu putem pretinde ca individualitatea noastra aduce neaparat si o nota de originalitate. In consecinta, nu este nimic in neregula cu a adopta gusturile, parerile sau modul de viata al altcuiva. Ceea ce gasesc insa absurd este atunci cand oamenii o fac fara sa filtreze sau inteleaga ceea ce preiau si fara ca lucrurile respective sa li se potriveasca or sa fie in acord cu personalitatea lor.
Dar multora dintre noi ne plac cliseele. Oricat am sustine contrariul, cliseele ne confera un anumit grad de siguranta. Este ca atunci cand intalnesti pentru prima oara un om si te trezesti exclamand intr-una cat de multe lucruri aveti in comun. Este atat de ironic cum membrii unui cuplu sunt dezamagiti dupa o anumita perioada de timp ca partenerul “nu mai este asa cum era la inceput” ori ca s-a schimbat. Bineinteles ca nu s-a schimbat, ci doar ca la inceput nu stiai absolut nimic despre acea persoana. Era un strain pe care l-ai descoperit incetul cu incetul si poate ca ai realizat la un moment dat ca defapt nu iti place. Orice om incearca sa scoata la inaintare tot ce are mai bun si mai frumos, de aceea am incercat sa-mi formez un obicei din a nu ma extazia in fata nimanui. Le ofer increderea, pentru ca nu este nimic mai urat si dispretuitor ca a trata un om cu suspiciune neintemeiata, insa nu ma grabesc in a concluziona ca respectiva persoana este “cel mai extraordinar om pe care l-am intalnit”. Am gresit de nenumarate ori subestimand oamenii ca ulterior sa fiu placut surprinsa de calitatea lor umana si mi s-a intamplat de asemenea sa traiesc in umbra unor oameni pe care daca ii luam mai bine “la puricat” descopeream ca nu au prea multe lucruri cu care sa se mandreasca. Si asta pentru ca parerile noastre si judecatile pe care le emitem sunt formate pe baza imaginii pe care ceilalti o afiseaza. A unor parti izolate din ei insisi pe care aleg sa ni le infatiseze. Cu alte cuvinte, idealizam si proiectam dorintele si asteptarile noastre in calitati pe care le atribuim pentru ca nimeni nu-si doreste sa traiasca dezamagiri sau deziluzii.
A pune etichete sau a categoriza este foarte simplu si convenabil cand dispunem de atatea clisee si “principii”- pe care eu le numesc simplu idei preconcepute. Am observat de multe ori oameni care se lasau pacaliti de faptul ca cineva era mai in varsta pentru a sustine ca acea persoana era automat mai inteleapta. Nu este o regula generala ca intelepciunea vine garantat la pachet cu inmultirea firelor albe de par la fel cum a avea experienta nu presupune ca stii sa o si folosesti in vreun fel.
Toti insa cautam “modele”, simtim nevoia de apartenenta, vrem sa fim placuti, respectati si admirati. Ego-urile noastre confunda uneori admiratia cu flatarea, iar asa cum scria Marcus Aurelius, nu exista forma mai inalta de a flata pe cineva decat a-l imita.
Ar fi copilareste sa sustin ca poti ajunge sa cunosti foarte bine un alt individ. Insa odata cu trecerea timpului, poti intrezarii franturi din ceea ce este acel om pentru ca niciunul dintre noi nu se poate ascunde ori preface in permanenta. Toti uitam din cand in cand se ne punem masca.
Referitor la “copilareste”, am avut astazi o discutie in care cineva foarte drag mie spuenea ca este trist atunci cand nu te mai poti purta copilareste. L-am contrazis pentru ca mi s-a parut ca ceea ce spune suna ca un cliseu tare des folosit. Mai mult, este o mare diferenta intre a fi copilaros si a te purta copilareste. In acceptiunea mea, prima varianta presupune o doza de inocenta pe care nu cred ca vreun adult are cum sa o pastreze si totodata a nu renunta la acea curiozitate frumoasa si la mirarea in fata vietii. Pe de alta parte, a te purta copilareste poate sa insemne a te prosti, a fi imatur, a te imbufna ori a te plange si a bate din picior precum o odrasla razgaiata. Poate ca unii dintre noi sustin ca si-au pastrat sufletul unui copil pentru a fugi de anumite responsabilitati, pentru a masca anumite sentimente de vinovatie sau pur si simplu pentru ca li se pare ca suna interesant.
Nici a fi bucuros si fericit precum un copil nu este intru totul corect. Daca reusesti sa te bucuri si sa ai o atitudine pozitiva adult fiind, este o realizare mult mai mare pentru ca asa zisa fericire a copiilor depinde in totalitate de factori externi: grija parintilor si a celor din jur ca lor sa nu le lipseasca nimic. Daca cineva i-ar lua unui copil mancarea sau jucariile, cu siguranta starea lui se va schimba la 180 de grade.
Cred insa ca cei inteligenti nu se lupta cu realitatea, isi accepta conditia de adulti dar aleg sa pastreze calitatile specifice unui copil care sunt menite sa le faca viata mai frumoasa si mai senina.
Sunt insa si cei care trag niste cocaina pe nas cu zambetul pe buze si apoi se dezlantuie intr-o orgie ca a doua zi sa-si faca poze cu trei copii balai si angelici numai bune de postat pe Facebook. Inocenta nu poate fi mimata, asa cum femeile intretinute degeaba pozeaza in cosanzene ingenue si neajutorate ori barbatii care se lauda ca mananca doar alune de padure si broccoli crud fumeaza 2 pachete de tigari pe zi si dau paharele de whisky pe gat precum ceaiul de papadie. Ei insa nu trebuie judecati sau omorati cu pietre pentru ca oamenii nu sunt niciodata impartiti in buni si rai. Trebuie poate doar priviti cu mirarea si implicit ingaduinta unui copil care nu intelege ceea ce vede.
Pierzand vremea pe Facebook ( in loc sa invat pentru examenul de American Foreign Policy), am avut o revelatie. Mi-am dat seama ca motivul pentru care eu nu am foarte multi prieteni nu este acela ca eu sunt o ciudata salbatica ci ca generatia mea si a celor mai tineri ca mine este compusa din ciudati si salbatici.
M-am uitat tot timpul cu destula invidie la prietenul meu cel mai bun si la ‘talentul’ lui de a se imprieteni foarte repede cu oameni pe care si reuseste sa-i tina aproape. Dupa ce m-am gandit insa mai bine, am realizat ca toti acei oameni au peste 25 de ani, majoritatea invartindu-se in jurul varstei de 30. Cealalta prietena a mea foarte buna este si colega mea de apartament. Hannah are 29 de ani si suntem atat de apropiate nu neaparat pentru ca impartim o locuinta ci pentru ca avem o multime de lucruri in comun si pentru ca este un om in a carei prezenta imi face mare placere sa fiu.
Anul acesta mi-am propus sa ies mai mult cu prieteni vechi si sa cunosc alti oameni, potentiali noi prieteni. Imediat dupa Revelion am sunat si trimis mesaje unor amici (romani si englezi) cu care nu ma mai vazusem de ceva vreme. Dupa cateva telefoane si sms-uri/ mesaje pe Facebook/ e-mailuri, am fost destul de dezamagita sa constat ca acele ‘Ce idee misto, sigur, hai sa ne vedem’ nu s-au materializat niciodata. Si am insistat. Insa cu tristete am observat ca daca la inceput acesti oameni raspund cu entuziasm la o initiativa de orice fel, fie o invitatie la un ceai, ori o solicitare de a participa la organizarea unei surprize pentru un prieten comun, in majoritatea cazurilor pana la sfarsit pur si simplu se fac ca ploua. Inca nu am reusit sa inteleg cum de oameni de 30 de ani gasesc timp pentru a-si tine promisiunile si a-si respecta cuvantul dat iar cei de 20 de ani dispar in ceata.
Una dintre cele mai mari dezamagiri traite recent a fost confruntarea cu atmosfera de la facultate. Am fost uimita sa constat ca la seminarii fiecare student sta in banca lui butonandu-si Blackberry-ul sau iPhone-ul pana la sosirea profesorului si inceperea cursului. Nimeni nu vorbeste cu colegul de langa, nimeni nu-si ridica ochii din pamant iar dupa ora fiecare pleaca fara ca macar sa-si spuna ‘Pe saptamana viitoare.’ Acesta salbaticie si alienare a unor oameni atat de tineri ma intristeaza si sperie deopotriva. De unde vin apatia si lipsa de initiativa?
Desi avem la dispozitie atatea retele si canale de socializare am uneori impresia ca intre mine si ceilalti oameni este o distanta mult mai mare decat atunci cand nu exista Facebook. Nu vreau sa invinuiesc aparitia Facebook pentru aceasta lipsa de conexiune pentru ca este o inventie extraordinara. Insa nu cred ca felul in care oameni socializeaza pe Facebook ar trebui sa inlocuiasca relationarea in viata reala. Pentru ca a scrie nu e acelasi lucru cu a vorbi si a sta singur in fata unui monitor sau web-cam nu iti ofera aceeasi experienta pe care o traiesti atunci cand privesti un om in ochi si ii savurezi prezenta.
Probabil ca aceasta izolare implica un anumit grad de confort si ne usureaza vietile insa nu stiu in ce masura ni le si imbogateste. Poate ca a ramane ascunsi in spatele monitorului este ceea ce ii face pe oameni sa devina neseriosi, sa se eschiveze ori sa nu-si asume responsabilitati. Prieteniile adevarate presupun implicare si efort constant, nu se rezuma la a iesi in club si a avea pe cineva cu care sa te imbeti. Dar cine mai are nevoie de prieteni adevarati atunci cand avem mii de prieteni pe Facebook?
Am in fata o papusa Barbie proaspat achizitionata. Poarta o fusta scurta, roz si sandale cu tocuri. Picioarele ei sunt incredibil de lungi si subtiri in zona genunchilor, are o talie foarte bine evidentiata si niste sani fermi, nu exagerat de mari. Parul lung, blond, ii cade in valuri pe umeri si imi zambeste larg, dezvelindu-si dintii perfecti. Barbie e perfecta, asa cum mi-am dorit si eu sa fiu din ziua in care am facut cunostiinta cu ea. Aveam vreo 5-6 ani.
Eu sunt insa bruneta, masor 1 metru si 62 de centimetri, iar picioarele mele sunt departe de a fi lungi. Spre norocul meu, sunt doar bine proportionate pentru inaltimea pe care o am. Bustul meu a fost inca de pe la 14 ani mult mai generos ca a lui Barbie si imi lipseste orice farama din frumusetea clasica americana. Asta nu m-a impiedicat sa mi-o aleg drept ideal si sa ma departez cu buna stiinta de realitate. Daca la inceput a fost Barbie, dupa o vreme fascinatia mea s-a indreptat catre modele. Preferatele mele au devenit cele cu obrajii supti, pometii iesiti in relief, corp androgin, clavicule colturase, coaste vizibile si picioare lungi. Foarte lungi. Cat mai lungi cu putinta.
Mi-a luat ceva timp sa inteleg ca admiratia mea se transformase intr-un soi de obsesie si nu numai ca modelele devenisera idealul absolut in ceea ce priveste corpul unei femei, dar era si singurul tipar de frumusete pe care mintea mea parea sa-l accepte. Nici nu mi-am pus vreo secunda problema sa accept faptul ca eu nu am un metru optzeci si conformatie fusiforma si crescand intr-o scoala de balet, m-am obisnuit foarte devreme sa imi controlez greutatea. Intreaga adolescenta am fost intr-un soi de regim alimentar, regula de baza fiind sa nu depasesc 1000 de calorii pe zi. Bineintels ca am avut perioade in care mancam mai mult, am trecut prin transformari specifice varstei si uneori ma indopam cu prostii. Insa niciodata nu am bagat o bucata de ciocolata sau un cartof prajit in gura fara sa inghit cu sughituri de vinovatie.
Acum vreo 4-5 luni am descoperit workout-urile lui Tracy Anderson si intr-o frenezie de moment am inceput sa ma antrenez de 6 ori pe saptamana. Cum insa corpul meu raspunde foarte repede la exercitii si muschii mi se contureaza imediat, mi-am restrictionat din ce in ce mai mult dieta alimentara de teama sa nu arat precum instructoarele de fitness din salile de forta ori ca Madonna. Incet, incet, am ajuns sa consum doar 700-800 de calorii pe zi, sa mananc legume crude, fructe mai rar pentru ca au un continut ridicat de zahar si ceva iaurt cu 0% grasime. Am renuntat complet la dulciuri si paine, o fana a mancarii gatite nu fusesem oricum niciodata, vegetariana era deja de aproape 2 ani, iar la mine in familie nu se consumasera sare sau ulei nici macar la sarbatori. Mi-am achizitionat si un cantar simpatic de bucatarie pentru a nu depasi portia de 150 de grame de brocoli sau conopida. La un moment dat mi s-a parut de bun simt sa renunt si la branza, un aliment pe care il adoram. Dar avand tendinta de a retine foarte multa apa, m-am gandit ca e singura solutie pentru ca ma asigura ca nu ma voi mai trezi cu mainile si ochii umflati in veci. Am mancat timp de 3 luni 3 mese pe zi fara niciun fel de gustare, cina luand-o la maxim 6 sera, de obicei pe la 5 si un sfert, am iesit in oras de nenumarate ori si am baut apa plata in timp ce prietenii mancau, si nu am mers la niciun restaurant fara sa fi verificat inainte meniul pe internet si sa fi aproximat numarul de calorii din cea mai mica portie de salata existenta.
Am continuat sa fac si exercitiile lui Tracy Anderson, 2 ore seara, cam de 3 ori pe saptamana. Si am slabit. Fara sa-mi dau seama cat, dar pe nesimtite talia mea devenea din ce in ce mai subtire. Ma simteam excelent, eram usoara si toate hainele imi veneau de minune. As fi putut sa ma imbrac si intr-un sac, tot as fi jubilat dimineata in fata oglinzii. Vazand-mi corpul modificandu-se, fiecare frunza de salata pe care o mancam aveam impresia ca o sa strice tot si orice alegerea parea sa fie una proasta. Insa atunci cand am mers in vacanta in Romania iar primele cuvinte pe care mama si sora mea le-au rostit au fost “Cat de slaba esti!”, mi s-a parut absolut firesc sa ma enervez cand bunica m-a intapinat cu o tava de galusti cu prune. Ca sa nu fiu insa complet nepoliticoasa, am scos prunele din galusti, le-am mancat si am aruncat tot restul la gunoi. Doar nu era sa-mi stric “regimul de viata sanatos” cu galustile ei pline de calorii. Eu nu tineam cura de slabire, nu eram una dintre “acele” fete, eu aveam un regim de viata sanatos, inspirat din invataturile nutritionistei Mihaela Bilic sau din dieta macrobiotica a lui Gillian McKeith. Si bineinteles, din bunul meu simt innascut.
In scurta vacanta la Bucuresti, am fost si la ginecolog pentru a-mi face controlul de rutina si pentru a vedea de ce nu-mi venise ciclul de 2 luni. Doctorul meu, care ne este prieten de familie si un om extraordinar de simpatic si placut, s-a uitat la mine, mi-a spus ca sunt prea slaba, ca arat groaznic si ca am amenoree. “Am ce?”, l-am intrebat eu cu o spranceana ridicata. Dupa cateva explicatii si lecturi suplimentare pe internet, am aflat ca amenoreea este o afectiune care se manifesta prin lipsa menstruatiei, iar printre cauzele ei se numara si scaderea in greutate. I-am ras in nas, i-am spus ca e stupid, avand in vedere ca nu am slabit decat 2-3 kg si ca sunt departe de a fi anorexica.
Dupa ce m-am intors la Londra, si dupa inca o luna in care am am glumit spunand ca am intrat la menopauza, am decis sa vad si un medic de aici. Mai fusesem o data in vara cand ma cantarisera, masurasera si plictisisera cu intrebari despre alergii si boli pe care le-am avut in copilarie. Am fost invitata sa ma urc pe cantar si am aflat ca nu slabisem 2-3 kilograme asa cum banuiam eu, ci 7 (aveam 54 cu 3 luni in urma ). Tot nu mi se parea mult si am incercat sa-i explic si acestui medic ca stiu foarte bine ce presupune anorexia, insa el mi-a calculat grupa de greutate si mi-a spus ca indicele masei mele corporale se incadreaza cu succes in categoria subnutrit. Fara niciun fel de menajamente, mi-a zis ca daca vreau sa-mi recapat ciclul trebuie sa ma ingras. Ce rost avea sa-i explic faptul ca prefer sa nu mai am ciclu niciodata (care este oricum un chin) decat sa renunt la bucuria de a-mi vedea in sfarsit oasele bazinului iesind in relief si de a-mi privi sanii care se micsorasera considerabil.
Atunci nu mi se parea deplasat ca ma trezeam in fiecae dimineata si ca primul lucru pe care il faceam era sa ma dezvelesc si sa-mi masor picioarele in zona genunchilor. Nu mi se parea gresit nici ca mergeam absolut in fiecare zi pe tocuri de 10 centimetri (chiar si in parc), ca nu mai stateam jos in tren sau metrou de teama sa nu mi se lateasca fundul. Nici macar faptul ca ma gandeam la mancare de 10 ori mai mult decat un om care manca “normal” nu mi s-a parut alarmant. Era firesc sa ma gandesc, doar trebuia sa am deosebita grija la planificarea meselor si la studierea tabelelor cu calorii. Macar faptul ca ma izolasem si consideram o problema iesitul in oras ori la petrceri ar fi trebuit sa reprezinte un semnal de alarma, dar nu a fost asa. Imi aduc aminte ca intr-o seara, la o petrecere, am pacatuit cu putin humus si cativa nachos, iar a doua zi am mancat doar 4 mere si mi-am verificat burta de cel putin 20 de ori la baie, la birou.
Cu exercitiile o lasasem mai moale avand in vedere ca mergeam atat de mult pe jos, carand geanta cu laptopul si cartile imense pentru scoala si ca in unele zile mancam doar 500 sau 600 de calorii. Bineinteles ca am avut si cateva momente in care am “scapat” la dulciuri. Am razuit cu cutitul ciocolata de pe 3 biscuiti si m-am simtit atat de vinovata incat mi-am dublat sesiunea de cardio. Erau insa si zile in care ma trezeam si aveam senzatia ca picioarele mele sunt parca mai groase si atunci intram intr-o panica incredibila, dar erau si acele momente din cabina de proba in care am “incaput” pentru prima data in viata mea intr-o perechie de pantaloni XS, si in spatele perdelelor, ferita de privirile oamenilor, am sarit in sus de bucurie si m-am simtit mai fericita ca niciodata. Si asta era explicatia pe care o dadeam oricui ma intreba de ce exagerez atat de tare cu (ne)mancarea : “Stiu ca pare superficial, dar starea mea de bine si de echilibru depinde de aceste cateva kilograme in plus sau in minus”. Imi dadeam ochii peste cap atunci cand auzeam spunandu-mi-se ca nu am fost niciodata grasa, nici macar plinuta sau pufoasa si nu ma mai oboseam sa repet ca pentru mine orice nu este foarte slab este urat.
Acum 5 saptamani, incercam sa fac exercitiile insa nu reuseam sa ridic mainile. Ma simteam sleita de puteri. Cu degetele tremurandu-mi incontrolabil, am deschis dulapul in care stiam ca Hannah, colega mea de apartament tine dulciurile si am luat borcanul cu unt de arahide. Mi-am spus ca trebuie sa iau o lingurinta pentru a capata putina energie cat sa pot face macar niste abdomene. Peste o jumatate de ora stateam pe jos, in bucatarie, plangand in hohote si formand numarul de telefon al mamei. Mancasem jumate de borcan si ma durea burta, mai tare de vinovatie si de panica decat de la grasimea din el. Mama stia ca se va ajunge aici. Mi-a spus ca din pacate prevazuse acest lucru de cand ma privise cum scoteam prunele din galusti dar ca nu-mi spusese nimic pentru ca as fi acuzat-o ca e nebuna si mi-as fi vazut de regimul meu sanatos de viata. Ii auzeam vocea in receptor si simteam cum i se frange sufletul de tristete ca trebuie sa purtam aceasta discutie, dar ca de obicei reusea sa ma linisteasca.
Untul de arahide a fost insa doar inceputul. Au urmat zile in care nu m-am putut opri din mancat. Am inghitit pe nemestecate cantitati foarte mari din toate mancarurile de care nu ma atinsesem in ultimele 3 luni. Fara sa ma pot controla, mecanic, si tremurand de nervi, m-am indopat cu paine, ciocolata, prajituri si alte prostii. Nicio secunda nu am savurat sau m-am bucurat de ceea ce am mancat. Plangeam de furie in timp ce infulecam inca o bucata iar apoi ma gandeam ca merit cu varf si indesat durerile de stomac ingrozitoare. Am stat weekendurile inchisa in casa, refuzand sa ies pentru ca ma simteam prea grasa si umflata si mi se parea ca toata lumea o sa observe schimbarea.
Vorbeam in fiecare seara cu mama si ma simteam jalnica si patetica pentru ca o bateam la cap cu o problema atat de stupida . O fiinta care nu se putea controla si opri din mancat. Intr-un acces de nervi mi-am cumparat cateva carti despre bulimie si mancatul compulsiv pe care le-am intis vanzatorului de la casa cu copertile intoarse in jos. Am citit ore intregi, m-am regasit in fiecare cuvant si descriere din cartile respective. Am dat aprobator din cap de cate ori descopeream pasaje despre sentimentele si starile care insotesc acest comportament, despre stima de sine, despre faptul ca totul tine de atitudine si de gasirea unui echilibru. Stiam deja ca secretul este sa mancam orice cu moderatie, sa mestecam bine, sa savuram, sa nu ne ridicam niciodata ghiftuiti de la masa, sa nu lasam mancare sa devina principala noastra preocupare, sa nu tinem diete pentru ca daca ne interzicem anumite alimente corpul se va razvrati in final. Da, stiam deja toate acestea si as fi putut eu insumi sa scriu o carte la cata teorie invatasem.
Am recunoscut si acceptat faptul ca am o problema si ca acea problema se numeste macat compulsiv. Nu bulimie pentru ca nu mi-am bagat niciodata degetele pe gat si nici nu am recurs la pastile de slabit sau alte ajutoare de acest tip. Am citit povesti ce pareau desprinse din filmele de groaza, cu oameni care la inceputul unui exces isi stabileau un aliment-reper (rosii, spre exemplu) si dupa ce se indopau pana la refuz, vomitau pana vedeau rosiile ca sa se asigure ca au dat tot afara si caloriile nu se vor transforma in colaci pe burta. M-am infiorat, mi s-a parut dezgustator si degradant, dar am inghitit in sec gandindu-ma ca nici eu nu sunt departe.
Tot intr-una din aceste carti am citit si faptul ca statistic vorbind, cel putin 22% din greutatea corpului unei femei trebuie sa fie grasime pentru ca ea sa poate avea un ciclu menstrual normal. Iar conform unor studii, manechinele care nu sunt slabe de la natura, nu au menstruatii regulate. A fost pentru prima data cand am citit despre acest subiect si nu ma gandisem niciodata la o asemenea posibilitate. Atunci cand devoram Vogue, Elle si Harper’s Bazaar, imi imaginam ca unele dintre ele probabil ca se infometeaza dar bineinteles ca merita sacrificul avand in vedere stilul de viata pe care il au.
Pentru mine insa nu stiu daca a meritat sacrificiul. Probabil ca finalul asteptat al acestei povesti ar fi unul de genul ” si am invatat in sfarsit sa ma iubesc si sa ma accept asa cum sunt”. Stiu ca singura modalitate prin care pot ajunge sa zambesc atunci cand ma privesc in oglinda este sa imi accept corpul petru ceea ce este, sa ma bucur de ce mi-a fost dat si sa nu mai tanjesc dupa un ideal imposibil de atins. Insa de la a sti ce ai de facut si pana la a pune in practica este o cale foarte lunga. Am recitit si cateva carti de tipul Eat, Pray, Love, m-am rugat, am scris, am meditat, am ascultat The Pussycat Dolls, m-am uitat la Bridget Jones si la poze cu Monica Belucci. Am incercat sa ma auto conving ca oricat mi-as dori, 47 de kilograme nu este greutatea mea “naturala” si ca nu o pot mentine decat mancand brocoli crud.
Singurul lucru de care sunt intr-adevar convinsa este ca dupa 4 luni in care nu mi-a venit ciclul si dupa ce am facut 3 seturi de analize in care am fost diagnosticata cu disfunctie ovariana si amenoree cauzta de scaderea in greutate, vorba “what goes round comes around” se dovedeste a fi mai mult decat o rima simpatica. Bineinteles ca organismul este mai puternic decat obsesiile mele si a recuperat imediat. Dupa doar cateva saptamani, fara sa fi mancat meniuri de la McDonalds, fata mea este ceva mai plina iar sanii si-au revenit la dimensiunile lor normale. Incerc sa nu ma cantaresc in fiecare zi pentru ca ar fi un chin mult prea mare iar faptul ca traiesc de mai bine de o luna intr-un sindrom pre-menstrual acut este suficient.
Am trecut prin toate starile posibile, de la panica, la nervi ingrozitori, agitatie, tristete, apatie si depresie. Am avut zile in care ma uitam ore in sir in gol si incercam sa imi dau seama ce lipseste in viata mea de ma simt atat de rau la doar 20 de ani. De ce eram atat de obosita? Un posibil raspuns este ca am incercat sa fac pe eroina prea tare. Am incercat sa fiu Barbie si nu mi-a iesit. Pentru ca eu nu sunt de plastic iar picioarele mele se umfla atunci cand mananc sarat. Uneori tenul meu nu straluceste precum portelanul si sunt zile in care am cearcane (tot mai dese in ultimul timp din cauza insomniilor).
Tocmai am terminat un tratament care sper ca imi va trezi hormonii din hibernare si ma va ajuta sa ies din aceasta gaura in care am intrat singura. Nu este vorba de ambitie sau discplina pentru ca nu din ambitie traiam cu 700 de calorii pe zi. Intrasem intr-un soi de transa iar corpul meu se obisnuise. Obisnuinta are un rol extrem de important si organismul nostru are o capatitate de a se adapta incredibila (mai ales la ciocolata si branza goala ). Problema este ca de foarte multe ori nu avem curajul sa traim fiecare experienta exact asa cum ne este data si sa nu incercam sa schimbam cursul firesc al lucrurilor. Acum cateva zile eram foarte nervoasa si imi venea sa tip si sa dau cu pumnii in gol. Am tipat, am dar cu pumnii in perna pe care nu dorm niciodata si apoi am mancat niste ciocolata (in spiritul “azi sunt grasa oricum, deci ce mai conteaza”). A doua zi mi-am propus sa nu-mi mai propun ca de azi sa ma opresc si sa revin la regimul meu de viata sanatos. Dupa alte 2 zile, m-am gandit ca singurul lucru care imi ramane de facut este sa ma relaxez, sa ma amuz de situatie si sa astept sa treaca (purtand bineinteles doar pantalonii negri de “sunt foarte grasa si nasoala”). Sunt mici progrese si chiar daca inca nu am iesit din pantaloni si evit sa ma uit in oglinda, pentru prima oara m-am surprins spunandu-i mamei ca nu mai vreau sa discutam despre “problema”. Momentan sunt grasa si asta e, am cu 2 kile mai mult decat mi-as dori (care probabil ca sunt apa retinuta in tesuturi) si ca le voi da jos atunci cand o sa am chef.
Acesta nu este finalul fericit in care eu invat sa ma plac si accept asa cum sunt, dar este o alternatiava mai buna la cel in care ma dau cu capul de masa si il rog pe Dumnezeu sa ma ajute sa am din nou 47 de kilograme pentru ca altfel si portarul de la birou o sa se prinda ca m-am ingrasat. Si nici nu voi da vina pe traumele de la balet, “presiunea media” si obsesia generala a femeilor care vor sa fie cat mai slabe. Se presupune ca am suficient discernamant incat sa citesc Vogue fara sa consider ca TREBUIE sa arat ca Sasha Pivovarova sau ca revistele si toata puzderia de articole despre diete si slabit ne maipuleaza. Este totul in mintea mea, dar imi va trece intr-o zi. Si acesta este singurul lucru pe care pot sa-l accept: ca acea zi nu este azi iar in acest caz, cele 2 kile sunt complet inofensive.
Atunci cand esti bolnav si zaci in pat, in incercarea de a nu te concentra asupra durerii ori a starii de rau, inchizi ochii si fie incerci sa adormi, fie incerci sa te gandesti la alte lucruri. Dupa ce am epuizat toate rochille, perechile de pantofi sau cartile pe care mi le doresc, dupa ce m-am plimbat in gand prin Parc Monceau si am mancat o assiette vegetarienne la bistro-ul meu preferat din Marais, mi-am amintit de copilarie, cand ma imbolnaveam si mama vroia sa-mi faca frectie. Plangeam, ma milogeam, inchideam ochii si imi schimonoseam fata cand se apropia de mine pentru a ma tortura. Acum, as fi dat orice ca sa o am pe mama langa mine. As fi acceptat chiar si o frectie. Mi-am indreptat apoi ochii spre telefon si m-am gandit la oamenii pe care ii sun atunci cand nu imi este bine. Sunt aceeasi oameni pe care ii sun si atunci cand imi este foarte bine, ii sun si fara motiv, doar ca sa le aud vocea, si pentru a afla “ce mai e nou” (o barfa rapida), sunt oamenii care trebuie sa ma anunte cand decoleaza si cand aterizeaza atunci cand calatoresc cu avionul, sunt cei carora am senzatia ca nu le spun niciodata cat de mult ii iubesc.
Cea mai buna prietena a mea este mama. Nu am descoperit asta odata cu trecerea anilor, ci am simtit-o de cand eram foarte mica. Nici acum nu inteleg cum o persoana matura putea sa gaseasca un prieten intr-un copil de 5 ani. Mama ma lua in serios, imi vorbea fara sa se maimutareasca sau sa-mi lase impresia ca eu sunt mica si ea e mare (adica eu proasta, ea desteapta). M-a respectat si m-a privit cu admiratie fara a-mi exagera vreodata calitatile sau a ma considera cea mai buna si frumoasa din lume doar pentru ca sunt a ei. Si niciodata nu am gasit intr-un om mai multa intelegere, mai multa bunatate, daruire si intelepeciune.
Desi distanta dintre noi ma intristeaza si de multe ori dorul este coplesitor, ea reuseste sa fie cu mine tot timpul si uneori ma trezesc vorbind in gand cu ea. Rad, imi spun ca sunt nebuna si o sun. Iar atunci cand raspunde, este suficient sa spun “Alo” ca sa isi dea seama daca sunt bine sau nu. Chiar si atunci cand pe moment am senzatia ca am reusit sa o pacalesc ca totul este absolut perfect, imi spune dupa cateva zile ca stia ca ceva se intampla cu mine.
Mama nu imi este cea mai buna prietena doar pentru ca este la dispozitia mea oricand, pentru ca ma ajuta cu orice sau pentru ca imi da sfaturi. Ceea ce simt eu depaseste chiar si caldura si siguranta unei relatii mama-fiica foarte speciale. Prietena mea, mama, este ca o oglinda foarte scumpa si de o calitate exceptionala, nu ca cele din cabinele de proba care intotdeuna reflecta realitatea putin distorsionata. Iar in ea gasesc raspunsurile chiar si atunci cand ar fi mai usor sa ma mint singura. Ea nu judeca, nu dojeneste si nu cauta sa demostreze ca a avut dreptate. Imi pune doar, cu multa compasiune, intrebarile pe care eu nu am curajul sa mi le pun. Felul in care o mama isi iubeste copilul este minunat, dar absolut extraordinar este cand acel copil simte ca nu este iubit doar pentru ca asa dicteaza legea firii, ci pentru ceea ce este el.
Cel mai bun prieten al meu este Emi. Am fost tot timpul o fiinta solitara si nu am reusit sa-mi fac prea multi prieteni. Chiar daca in adolescenta priveam cu gelozie fetele care isi gaseau cate o “cea mai buan prietena” si incepeau sa faca totul impreuna, am inteles mai tarziu ca acest tip de relatie nu mi se potriveste. Desi am avut cateva prietene fete, nu a fost niciodata asa ca in filmele americane, cu dormit una la cealalta acasa, cu talismane norocoase, cu sedinte de poze uploadate apoi pe Facebook ori cu imprumutat de haine. Eu nu imprumut hainele mele nimanui. Dar lui Emi, i-am dat un fular. Si odata cu acel fular am renuntat si la ideile fixe privind prieteniile si la tendinta de a vedea relatiile dntre oameni in alb si negru. Cu el am trecut de la stadiul de indragosteala ce ne-a luat mintile, la mutat impreuna, la certuri si aruncat cu lucruri, la concluzia ca eram amandoi prea tineri si incapatanati si ca ne lipsea cu desavarsire toleranta izvorata din intelepciune. Am avut insa inspirata ideea de a nu lasa totul sa ajunga in punctul in care sa nu ne mai suportam. Si atunci, s-a intamplat ceea ce pentru multi poate parea de neconceput: am ramas prieteni. Nu voi spune ca ne-am tarsformat din iubiti in prieteni pentru ca intodeauna mi s-a parut puerila aceasta afirmatie avand in vedere faptul ca si statutul de iubiti implica prietenie. Iar el, mi-a devenit cel mai bun prieten de la inceput. Imediat dupa ce relatia noastra a suferit o schimbare, am fost suparata. Mi se parea nedrept ca doi oameni intre care exista o conexiune atat de puternica, care impartasesc atat de multe pasiuni si placeri, sa se izbeasca totusi de un zid. Intr-o zi insa am realizat ca este stupid din partea mea sa imi petrec timpul scormonind in cenusa a ceva ce nu mai exista sau ar fi putut fi in loc sa ma bucur de ceea ce am. Iar acel ceva este o prietenie minunata, care a crescut in fiecare zi, care s-a intarit si care nu si-a pierdut nimic din farmecul de la inceput. Pe Emi am invatat sa-l iubesc si sa-l apreciez in timp, l-am descoperit treptat, pana in punctul in care privindu-l cum citea langa mine pe canapea, am stiut ca este omul pentru care as merge pana la capatul lumii. Nici macar nu am simtit nevoia sa-i spun acest lucru, i-am strans doar mana, el mi-a zambit si atunci sufletul mi s-a umplut de caldura, de o stare de bine, de parca as fi ajuns acasa dupa o calatorie foarte lunga.
Oricat ne-am certat, cu oricate umbrele si pahare am aruncat, nu a existat niciodata in care unul dintre noi sa-i intoarca spatele celuilalt si sa faca pe suparatul, sa plece, sa nu raspunda la telefon sau sa nu incerce sa rezolve conflictul. Tipetele si usile trantite au fost un soi de cardio, dar niciodata dorinta de a-l vedea pe celalalt suferind. Iar atunci cand dupa o astfel de rabufnire ne-am trezit razand in hohote, am inteles ca am gasit un prieten. Un om pe care il aperi in fata oricui, un om care chiar daca te dezamageste, nu incetezi sa-l iubesti ci din potriva, il iubesti mai mult pentru ca intelegi de unde ii vin neajunsurile. Un om pe care nu poti sa-l judeci, dar pe care inveti sa-l intelegi si sa-l cunosti atat de bine incat sa stii cum se simte in functie de cea mai marunta inflexiune a vocii. Un om care nu te plictiseste, care chiar daca iti spune acelasi lucru de 10 ori pentru ca nu are o memorie extraordinara, tu asculti, dai din cap si zambesti ca si cum ti-ar spune pentru prima oara. Un om in care ajungi sa ai incredere nu pentru ca totul a fost perfect intre voi ci pentru ca desi a fost imperfect, legatura a devenit din ce in ce mai puternica. Iar atunci cand mergi cu un barbat la cumparaturi, probezi o rochie si el iti spune simplu ca nu-ti vine bine, iar tu nu te superi desi bineinteles ca ai vrea sa auzi ca orice iti vine de minune, stii ca ai putea merge in zdrente prin ploaie pentru ca ai o prietenie care sa-ti tina de cald.
Ieri seara, beam un ceai impreuna, povesteam, iar eu reusisem sa uit pentru o vreme de faptul ca ma simteam foarte rau. I-am privit chipul atat de drag si i-am zis: “E ca si cum ai fi familia mea”. Iar el, a ras si a raspuns: ” Nu, Sabina, esti familia mea”.
Stiu ca nicio familie nu este perfecta si nici nu cred ca sunt eu mai speciala incat sa reprezind exceptia, dar totusi, nu-mi pot inchipui cum ar fi fost ca a mea sa fie mai buna. Iar gandul care mi-a alungat azi durerea a fost acela ca sunt foarte norocoasa pentru ca am o familie minunata.